Hai la minuniță!
Autor: Șerban Gabriel, fotograf de natură și explorator
Sună alarma de ora 3:20, una atât de matinală că îmi promit solemn de fiecare dată că n-am să mai fac așa ceva - și tot eu, de tot atâtea ori, mi-o încalc. Am dormit trei ore. Trezitul înainte de restul speciei mele este pentru mine cea mai mare dintre greutățile vieții de fotograf de natură. Secondată, desigur, de frigul care presimt că n-o să ne ocolească nici azi, mai ales că se arată senin afară și stelele se văd clare pe un cer negru, fără urmă de aurora zorilor. Adevărata dimineață e încă departe în zilele de toamnă târzie ca asta. Când multe dintre animalele pe care le pândești sunt crepusculare, răsăritul ar fi bine să te prindă gata camuflat, ascuns în hide cu sufletul la gură și sperând că n-ai bătut atâta drum degeaba. Norocul, chiar dacă ne e greu să recunoaștem, atârnă mult în poveste. Oricât de bine te-ai pregăti, oricât de precis crezi că ai cunoaște creaturile cu pricina, cuibul lor, drumurile lor secrete prin pădure, tot șansa e cea care hotărăște dacă te întorci înghețat și cu cardurile de memorie goale, ori fluierând și cu zâmbetul pe buze. Prin urmare, nu certitudinea te mână, ci o speranță firavă și neclară că undeva, câteodată la sute de kilometri de patul tău cald, ai să-ți încrucișezi poate calea cu un animal.
De la picturi rupestre și amulete de os, de la trofee și cabinete de curiozități, până la imaginile prinse prin teleobiectiv, celălalt, adică animalul, n-a încetat niciodată să ne uimească într-o formă sau alta. Dar nu mânat de vreo reflecție la alteritatea necuvântătoare am ajuns eu să mă scol cu noaptea-n cap, ci pentru că am răspuns cu „da” cumva pe negândite când prietenul M. mi-a zis entuziasmat: Hai la minuniță!.
Având în vedere cât de puțini sunt aceia care au întâlnit-o, nu prea credeam că o s-o vedem nici noi și, sincer, n-aveam mare tragere de inimă să plec din București în creierii munților special pentru ea. Ce este însă minunița? Specie nordică prin excelență, este o bufniță pitică ce trăiește în zonele boreale din jurul lumii, din Eurasia până în America. Pe numele ei științific, Aegolius funereus. Se numără printre cele mai retrase păsări din țara noastră, solitară și ieșind doar noaptea sau în zori după hrană prin sălbăticiile îndepărtate. Doar foarte rar ajunge în cătunele montane izolate, căci, spre deosebire de rudele ei antropofile, cucuvelele și huhurezii, ea preferă singurătatea pădurilor bătrâne de brad (uneori de amestec) și păstrează distanța de așezări. Mai desenasem minunițe de câteva ori după ilustrațiile și pozele altora. Eu însumi n-o văzusem niciodată nici măcar prin binoclu, darămite prin vizorul aparatului. Prin urmare, mă simțeam puțin cu musca pe căciulă să nu merg s-o caut chiar eu, care făcusem atâta reclamă bufnițelor din România.
Așadar, la jumătate de ceas după alarmă, pornim deja amândoi pe străzile goale ale capitalei. Mai luăm un amic din drum și de aici pornim întins spre Bucegi. Drumul se îngustează și începe să șerpuiască de cum vedem munții. Deja li s-a adunat o brumă de iarnă pe creste și încep să fâșâie brazii de vânt. Cum deja știam, va trebui să căutăm pasărea noastră cu câteva ore înainte de răsărit unde nu-i nici țipenie de om, nici prea jos, dar nici prea sus în coamă. Nu-i place brădetul scund în care mai găsești câteodată alte bufnițe minuscule precum ciuvica. Nu o găsești nici în vârful arborilor, ci mai curând sub boltă, pitită în etajul întortocheat de ramuri, mereu la adăpost. Cuibărește la fel ca multe din suratele ei, în scorburi, în cioturi rupte, în găurile mari lăsate de puternicele ciocănitori negre, pe care o bufniță măruntă ca ea n-ar putea niciodată să le facă să plece de una singură. Ajungem, în sfârșit, la un loc prielnic și M. ne zice că se bucură tare că-i suntem alături. Peisajul arată de-a dreptul sinistru și l-a mai cercetat de unul singur de câteva ori, cam cu inima strânsă. Glumim că arată ca-n The Ritual, dar ăsta e și adevărul. Desișul pare mai neliniștitor cu lanterna aprinsă decât cu lumina stinsă. Poate din cauză că îți dai seama cât de puțin cuprinde raza și cât de mare e necunoscutul de dincolo de ea. Pădurile de conifere întunecate și-n miezul zilei se umplu de mușchi și de acele adunate covor, așa că sună nenatural de tăcut, ca într-o cameră antifonată.
Să cauți proverbialul ac în carul cu fân ar fi mai ușor decât să găsești la nimereală o minuniță într-un codru. Unde mai pui că e cam cât o palmă de mare. Măcar acul stă locului, dar ea zboară din pom în pom. Trebuie deci să recurgem la un truc, altfel ne-am juca cu hazardul și am pierde de fiecare dată. Avem la noi câteva cântece de minuniță pe telefon și le amplificăm într-o boxă portabilă să vedem măcar dacă ne răspunde cineva din întuneric. Dăm drumul la înregistrare, apoi stăm în liniște să ascultăm cu urechile ciulite. Totuși, de ce ne-ar răspunde cineva? Păi, pentru simplul fapt că vreun mascul atent ar putea auzi mesajul, s-ar păcăli și ar să veni să vadă cine i-a încălcat teritoriul. Avem deci de așteptat. Se văd încă stelele și aburii noștri luminați cum se răsfiră prin cetină, iar printre crengi încep abia să mijească zorile palide. Întâi țârâie câțiva pițigoi. Am observat că mereu dau alarma când vânătorii le sunt pe aproape, dar nu știm dacă au reacționat la bufnița adevărată sau la cea cu baterie. Liniște din nou. Răzbate până la urmă un strigăt înapoi, din ce în ce mai aproape. Ea este! Deja zâmbim și mă declar mulțumit chiar și cu asta. Dar apare deodată, nesperat și fără frică de om (căci nu a văzut prea mulți probabil până acum) pe o creangă de unde ne fixează cu cea mai mai frumoasă față de pasăre. Arată ca un spiriduș surprins, cu un cap enorm și rotund, cu ciocul mic pitit sub mustăți sure și mai ales cu o privire inconfundabilă care i-a atras numele.
Englezii i-au zis popular „bufniță boreală” ori „bufnița lui Tengmalm”, dar mi se pare că ai noștri au botezat-o cum nu se poate mai potrivit, căci într-adevăr pare să se minuneze de ceva. Specialiștii îi zic Aegolius funereus, care s-ar traduce vag prin „pasăre de noapte de rău augur”, referindu-se la nenumăratele superstiții care au dat târcoale nu doar ei, ci tuturor bufnițelor dintotdeauna. Multe dintre aceste credințe au supraviețuit timpului adesea într-un mod remarcabil și au continuat din vremuri străvechi să ne însoțească și să ne presare viețile cu mici interdicții magice. Avem până la urmă o bufniță scrijelită acum mai bine de 30.000 de ani pe pereții peșterii Chauvet din Franța, dovadă că nu le-a fost indiferentă nici lor. Nu ar trebui deci să ne surprindă că, în plin secol al XXI-lea, țipetele unei cucuvele pe casă sau pe bloc sunt privite mai în glumă, mai în serios, cu neîncredere chiar și la oraș. Există specii care se bucură de un profil mitologic neașteptat de omogen, aproape unanim acceptat în toată lumea, precum cel al păsărilor de noapte care, pare-se, trezesc aceleași spaime și românilor, și grecilor din Antichitate, și aztecilor, popoarelor africane, germanilor, irlandezilor, iar lista poate continua. Sinonimiile ne atrag și ele atenția asupra înrudirii simbolice dintre creatură și supranatural. Striga, de pildă, o altă pasăre de noapte de o frumusețe fantomatică și rudă cu amintita minuniță, poartă un nume destul de nefast, de origine grecească, desemnând un duh răuvoitor, o nălucă, sau chiar o vrăjitoare. Denumirea atestată la noi, încă din Descriptio Moldaviae a lui Cantemir, rămâne aproape identică în majoritatea limbilor romanice și chiar în câteva dintre cele slave. Această credință ornitologică s-a dovedit a fi de o mare rezistență, moștenită de la romani și continuând până de curând când încă se mai aruncă firimituri de pâine pe fereastră dacă i se aude cântecul, ca să îmbuneze pasărea și să nu ia vreun suflet. Totuși cum ar trebui să înțelegem asemănările portretului imaginar acolo unde nu poate fi vorba de o influență directă între culturi adesea despărțite de continente și oceane? Spre deosebire de corbi sau de vulturi, bufnițele nu stau în preajma cadavrelor, nu s-au rotit niciodată deasupra câmpurilor de bătălie, iar asocierea lor mortuară ar trebui căutată în altă parte. Orice realitate culturală mi se pare că trebuie să se clădească pe una biologică, iar în cazul nostru o serie de nepotriviri nefaste au pecetluit faima simbolică a păsării. În primul rând, bufnițele arată foarte diferit de restul rudelor înaripate, cu fețe rotunde, cu ochii mari dispuși frontal și cu un cioc aproape pitit sub pene, care aduce mai curând cu un nas. Pe scurt, par mai umane decât restul păsărilor, iar asta ne neliniștește profund. În al doilea rând, suntem ființe diurne, iar teama noastră de întunericul pe care ele îl navighează fără probleme este cât se poate de firească. Atunci când o pasăre cu față de om apare deodată din beznă, ea nu poate fi decât un semn rău, iar zborul ei complet silențios o face cu atât mai necorporală. N-a ajutat nici faptul că trăiesc în păduri, adică în locuri destul de riscante în mentalul popular și, atunci când se întâmplă să cuibărească în sate, o fac doar prin case părăsite și ruinate, adică în locuri numai bune pentru spirite de tot felul.
Cu toate acestea, unele interpretări mai curajoase au făcut din bufniță un animal apotropaic. Ochiul larg deschis este simbolul apărător prin excelență în nenumărate tradiții. Îl întâlnim de la zeitățile teribile și bulbucate ale tibetanilor, sau jaguarii rânjiți cu priviri fixe din ceramica mayașă, până la amuletele de sticlă albastră din islam folosite contra deochiului, ori pe coiful tracic de aur de la Coțofenești. Asta pentru că un ochi deschis nu poate fi surprins niciodată de rău. Așadar, aproape sigur ochii uriași ai bufnițelor au făcut din ele și un apărător magic al omului, cum apar, de exemplu, pe micile amulete purtate demult în Mesopotamia. La persani, de pildă, penele ori oasele de bufniță erau, din nou, amulete puternice contra relelor. În sfârșit, poate că cea mai populară încarnare benefică a bufniței (mai exact a cucuvelei, de data asta) este ca pasăre a Atenei, simbolul al înțelepciunii - pentru că vede în întuneric sau chiar în viitor, acolo unde toți caută orbește.
Dar să revenim la minunița care ne privește de aproape. Capul ei ca un disc de parabolică, într-un fel asta și este, iar ceea ce o face atât de drăguță pentru mine o face în același timp de temut pentru prada ei de pe solul pădurii. Sub aceste discuri de pene atât de caracteristice bufnițelor care le alcătuiesc figura plată, se ascund niște urechi fine, dispuse asimetric de nesfârșita ingeniozitate a naturii. Spre deosebire de urechile noastre, ale lor stau una mai sus și alta mai jos pe craniu, ca să trianguleze cu precizie micile foșnete din frunziș și să se năpustească de nicăieri asupra șoarecilor, chițcanilor, broaștelor, liliecilor sau chiar asupra păsărilor prea gălăgioase. Asta înseamnă că zgomotul ajunge la cele două urechi cu un decalaj infim, lucru care dă o componentă tridimensională peisajului auditiv. Totul într-o liniște perfectă, căci atunci când fâlfâie din aripi nu scot niciun zgomot. La marginea fiecărei pene de zbor au niște filamente minuscule unice bufnițelor, ce sparg microturbulențele și le împiedică să vibreze, astfel încât să nu le auzi când se apropie, iar ele să poată asculta prada nebruiate de propriul sunet.
Suntem cu toții surprinși de cât de curioasă ni se arată. În lipsa unui rival cu care să se certe, masculul își pierde repede interesul și dispare în întuneric de unde a și venit. Am stat împreună cu totul câteva minute. E de ajuns. Nu insistăm să-l mai chemăm, momirea repetată fiind contraindicată în bunele practici de fotografie wildlife. Ca să nu-i modificăm comportamentul natural, va trebui să rezistăm tentației de a ne mai întoarce. Altfel ar putea crede că cineva îi tot calcă teritoriul și s-ar putea simți obligat să și-l mute, iar noi nu vrem asta. Reușesc câteva cadre de o calitate discutabilă, cu lumina crepusculară și stinsă a dimineții în fundal ca să-mi aducă aminte de prima oară (și poate, cine știe, de ultima) când am văzut o astfel de minune. Ne întoarcem pe ziuă, când deja a început să ni se ducă frigul din oase și când bufnița noastră probabil că s-a întors zgribulită la scorbura ei, după ce a văzut niște creaturi ciudate pe două picioare uitându-se la ea din marginea pădurii.
Șerban Gabriel este fotograf de natură, ilustrator, explorator și călător neobosit, filolog de formație orientalistă cu interese în mitologie, etnologie și antropologie. Este autorul jurnalului de călătorii „Urme pe zăpadă și nisip" (Editura Filos, 2021).
Îți recomand și interviul dedicat acestei cărți, unul dintre cele mai frumoase și interesante articole din arhiva Bibliotecii Exploratorilor: „Banalul înseamnă doar lipsa noastră de atenție”.
Ce minunăție poveste despre minunița :) Mulțumesc mult. Nu știam ce nevoie mare am să citesc asta în tot contextul politic pe care am obosit să îl consum. Felicitări și welcome back! Abia aștept publicația cu omeni nebuni :)