„Banalul înseamnă doar lipsa noastră de atenție”
La povești cu Gabriel Șerban, despre „Urme pe zăpadă și nisip”, cartea sa de călătorii prin lumea largă, dar mai ales despre lucrurile cu care ne întoarcem acasă.
„Urme pe zăpadă și nisip”, jurnalul de aventuri pe patru continente al lui Gabriel Șerban, te poartă prin jungle, deșert și ruine celebre, dar are ca efect nu doar stimularea poftei de călătorii, ci și aprinderea curiozității pentru lucrurile frumoase și interesante din jurul nostru, din păduri până-n orașe.
Lingvist cu studii orientale, desenator și ilustrator, fotograf de natură, ‘călător profesionist’, biolog amator, naturalist, comunicator al științei, autor, cititor pasionat, și un om definit de curiozitate, Gabriel Șerban mi-a oferit o lectură frumoasă prin cartea sa (care m-a făcut să și repornesc cu adevărat acest blog) precum și o conversație extrem de interesantă, pentru acest interviu. Dar el are și unele dintre cele mai faine conturi de social media de la noi. Sunt, practic, reviste întregi de gen National Geographic. Neapărat de urmărit pe Facebook și Instagram!
Pe lângă cartea sa, bibliotecile pe care vreau să le construiesc (mici sau mari) vor include și multe dintre tablourile și ilustrațiile lui, precum desenele cu ‘familiile’ de corvide, de șoimi, vulturi sau bufnițe!
Știu că sunteți în căutare de cadouri frumoase, în perioada asta, pentru copii (mici, mai măricei sau seniori - ca noi, desigur). Vi le recomand cu entuziasm!
Dacă o să-ți placă interviul, te invit și să te abonezi, pentru a te bucura de multe interviuri lungi și interesante cu unii dintre cei mai buni autori de nonficțiune.
Vasile Decu: De ce explorezi, de unde vine așa-numita ‘genă a călătorului’?
Gabriel Șerban: Îți dai seama că mi-am pus întrebarea asta de multe ori și, mai ales, am citit și foarte multă literatură de genul ăsta, tomuri și tomuri de literatură de călătorie. La miezul ‘problemei’ pare să fie instinctul de a vrea neapărat să știi ce e dincolo, ce e dincolo de dealul ăsta pe care îl vezi în față, ce e dincolo de orizont.
Am și un pasaj în (capitolul despre) Kenya despre un sit foarte important în care s-au păstrat urme de hominizi. Cu un pui, un copil după ei. Poate au fost curioși ce se află dincolo de orizont sau pur și simplu au plecat mânați de nevoile imediate, că nu era vânat. Sau poate că erau ei vânați. Sau amândouă, că nu se exclud.
Eu am avut mereu pădurea la orizont. Într-adevăr, orizontul îți afectează psihicul. La Câmpina, înconjurată de dealuri, în Subcarpați, am avut întotdeauna un pic de verde în colțul ochiului. Văd munții la nord, e ca un triunghi undeva pe un platou între trei râuri și cu dealuri împădurite. Și, nefiind nici un oraș din ăsta cu blocuri staliniste de zece etaje care nu se mai termină, vezi mereu natura peste civilizație.
„Explorarea începe în bibliotecă” e motto-ul blogului meu de carte. O generație întreagă a crescut cu acel celebru atlas zoologic.
Da, da. Explorarea începe în bibliotecă. Fie accidental, fie intenționat. Îmi amintesc atlasul zoologic, cu tigrul acela pe coperta de pânză. Înainte să încep să citesc singur, i-am chinuit pe ai mei să mi-l citească, inclusiv denumirile în latină. Îți dai seama ce distractiv a fost pentru ei... După care l-am reluat eu de n ori, pentru că doar el era pe atunci. N-aveam internet, evident, bibliotecile erau sărace și oricum nu mi se dădea voie să ajung la cărțile care mă interesau, pentru că erau peste limita mea de vârstă. Îmi amintesc că mai existau Flora și Fauna României, erau volumele științifice consacrate, pe care evident că nu mi le dădea nimeni pe mână de la biblioteca școlii.
O carte e o călătorie, seamănă foarte mult. Nu doar jurnalele de călătorie. Am ascultat de curând un interviu al lui Umberto Eco, care comenta fix treaba asta cu cărțile și cu oamenii care nu citesc. Cineva care nu citește, la finalul anilor, oricâți ar fi ei, 70, 80, 90 de ani, cu ceva noroc, va fi trăit o singură viață. În schimb, cine a citit suficient va fi trăit mii și mii de vieți. S-a plimbat din Roma antică până la începuturile civilizației, ba chiar și în viitor.
Cum e să ajungi în locurile astea, despre care ai tot citit, precum Indonezia, și care păreau atât de exotice? Cum a fost să bântui pe acolo?
Da, am bântuit ceva, câteva săptămâni. Până nu m-am văzut acolo, cumva nu mi-a venit să cred că se întâmplă. Locurile astea căpătaseră în mintea mea niște valențe aproape mitice, slab conturate, pe jumătate imaginate. Totul îmi părea… nu neapărat mai mari decât sunt, bigger than life, dar aveau un iz din ăsta ușor oniric. Era ceva pe care-l considerasem de neatins, foarte multă vreme. Iar acum mă aflam acolo. Și încercam să suprapun așteptarea mea cu realitatea care mi se întâmpla.
Uriașul templu Borobudur, cu al cărui nume ciudat te jucai în minte când erai copil, așa cum facem cu toții cu denumiri exotice, s-a dovedit a fi... cu asupra de măsură în realitate.
Prima oară când am auzit de Borobudur, cred că eram în clasa a cincea sau a șasea, la Geografie. Acum, că avem Google-ul la buricul degetelor, locurile ciudate de care auzi nu te mai impresionează atât de mult, dar atunci aveai nevoie de un îndreptar, de lucruri care ni se par acum desuete. Mi-a rămas în minte încă de atunci din povestiri, că a fost chiar o descriere din asta destul de amănunțită a templului și încercam să mi-l imaginez. Desigur, am uitat apoi exact unde se află, nu mai țineam minte că e fix în Java, lecția de atunci s-a estompat, dar a rămas ca un grăunte care nu s-a dizolvat niciodată din memorie.
De unde pasiunea ta pentru șerpi și broscuțe?
Sunt pasionat de toate animalele, cu blană sau pene. Dar reptilele și amfibienii au un loc aparte în inima mea. Pe de o parte, pentru stranietatea lor. Dar și pentru că sunt, în continuare, destul de ignorate, sau cunoscute în mod superficial. Un șarpe nu e ceva ce vezi imediat. Te poți întâlni accidental cu ei, dar, de obicei, ei trebuie căutați, trebuie găsiți. Evident că nu ne putem compara cu țările calde, dar și noi avem câteva specii însemnate și chiar frumoase, cu care să ne mândrim în Europa.
Te duc înapoi parcă într-o zonă ancestrală din istoria vieții pe Pământ. Sunt primele ieșiri ale vertebratelor pe uscat. Ce poate fi mai fascinant? O broască e aparent banală, nu te uiți de două ori la ea, în mod normal, dacă ești un om ‘normal’. Sunt animale pe care le vezi mereu de sus. Față de un biped, la nivelul solului, ei sunt într-o altă lume. Când faci o fotografie macro cu un șarpe, văzut la nivelul lui, practic schimbi total macazul psihic al privitorului și îl pui față în față cu o realitate pe care nu o știe.
„Out of the Water” a fost un mic proiect științific de bucătărie. Am urmărit, disciplinat, cum evoluează ouăle până la stadiul de mici broscuțe. Din fericire, nu durează foarte mult. Dar a fost o grijă constantă, aproape părintească, pentru că a trebuit să am grijă de ei. Nu puteam să plec nici în weekenduri, trebuiau hrăniți zilnic. Subiecții au avut noroc, la final i-am dus de unde am luat ouăle. Balta de unde le luasem secase, oricum nu ar fi avut timp să se dezvolte suficient de mult ca să scape. Dar i-am lăsat în pădure. Nu știu câți au supraviețuit, din cei 30-40 de subiecți eliberați.
Instinctul curiozității se și tocește. Mulți oameni îl pierd. Dar el poate fi și redescoperit.
Mi-e greu să îmi dau seama cum se tocește, căci la mine nu a dispărut. Dar bănuiesc că, la un moment dat, da, se poate toci sub greutatea grijilor zilnice, a job-ului, sunt multe lucruri care ne apasă. Noi suntem norocoși că putem călători, dar nu toată lumea se află în aceeași situație. Nu poți să zici că ai o rețetă pentru a-ți păstra curiozitatea, e și o șansă într-o mare măsură.
Dar, pe de altă parte, curiozitatea este un tonic pentru psihic. Așa cum lumea se duce la sală să se întrețină pentru că stă toată ziua în fund la birou, așa și curiozitatea poate fi un tonic psihic, să nu lași cumva previzibilul să devină o regulă în viața ta internă.
A călători înseamnă a deschide larg ochii. începi să primești stimuli, vezi noutate și, cu cât călătorești, cu atât vezi mai multe în jurul tău, inclusiv acasă. Chiar și minusculul. Tu ai mai multe descrieri de lucruri mici…
Exact, pentru că sunt mai ușor de ignorat lucrurile mici. Când călătorești, e mai ușor să fii atent, pentru că totul e nou, ai mulți stimuli care te asaltează. Ca un copil. Călătoria în sine un antrenament de a-ți păstra curiozitatea - și atunci când te întorci. O să vezi că și propria grădină poate fi, brusc, destul de interesantă.
Dar și dacă stăm în mijlocul Bucureștiului, asta nu înseamnă că nu putem vedea viață sălbatică, cu puțină atenție. E peste tot. Merită să deschidem puțin ochii.
Absolut nimic nu e ‘banal’. Banalul e mai curând lipsa noastră de atenție. E doar un loc ascuns, unde nu îți bate privirea... Sau unde îți bate privirea superficial. E ca un fel de unghi mort, fără vizibilitate. Sau în care ai impresia că știi despre ce e vorba, dar o faci într-un mod total superficial.
Ce locuri te-au făcut să vrei să rămâi, să nu te mai întorci?
Aproape toate au reușit să o facă, unele mai mult decât altele, mai atrăgătoare. Încă din Guiana mi-am dat seama că aș putea la fel de bine să trăiesc liniștit acolo... Eram lângă Kourou, lângă baza spațială, mă întorceam cu o bicicletă rablagită de la un... e mult spus supermarket. Era un chioșc undeva la marginea junglei. Și am avut un moment din ăsta în care părea că nu lipsește absolut nimic. Că nu-ți mai trebuia absolut nimic în afară de experiența aia. Am avut realizarea că aș putea să rămân. N-am făcut-o, dar aș fi fost împăcat dacă o făceam.
Ăsta-i paradoxul călătorului, nu? Gândul ăsta obsesiv - cum ar fi să trăiesc aici?
E clar că nu poți să rămâi peste tot pe unde te duci. Mai e o chestie - mie mi se face dor de casă. Oricât aș umbla, mi se face foarte tare dor de casă. Continui să mă simt foarte atașat de locul unde am crescut, chiar și când stau în București mai mult timp. Am nevoie să mă duc să îmi încarc bateriile acasă.
Dar întâlnești și foarte multe personaje, astfel de călători ‘nebuni’, care s-au sedentarizat. I-ai găsit peste tot.
Da, mai ales în Guiana am primit tot felul de avertismente. ‘Aveți grijă, că Guiana nu o să vă mai lase să plecați. Că așa am făcut și eu acum 35 de ani, am venit un pic și am rămas aici. Mi-am deschis o... nu știu, o tejghea cu ceva pizza. Sau o umbrelă cu două pahare și o masă.’
Găsești mereu astfel de oameni. Și culmea e că-i găsești în cele mai îndepărtate colțuri, ca și cum sunt niște personaje din astea care nu au putut să-și găsească rostul unde erau și l-au căutat foarte departe, l-au găsit, și nu s-au mai întors niciodată.
Când călătorești, treci prin mai multe lumi în același timp. Vorbeam mai devreme de lumea imaginată, de templul imaginat versus cel vizitat și absorbit în realitate. Dar te plimbi și alte lumi, prin lumea invizibilă a superstițiilor, a mitului. Mi-a plăcut că ai avut mereu ureche pentru aceste lucruri. Căci și ea e o lume valabilă.
Evident. Sunt lumi care au influențat civilizația și i-au dat peisajului o savoare specifică. Nu ar fi fost niciodată așa, dacă n-ar fi existat toate credințele locale. Cum am subliniat și în carte, diferența aceea de atmosferă din Bali versus Java, din lumea islamică din Indonezia, și din lumea hindusă din Indonezia, între care există o prăpastie foarte bruscă.
Nu mi se pare niciodată o idee bună, ca european, să încerci să privești de sus geografia spirituală a unei populații. Pentru că, în primul rând, nu o să înțelegi mare lucru din ea dacă pleci din poziția asta. Apoi, n-ai de unde să știi că nu e valabilă, la fel de valabilă sau mai valabilă decât viziunea ta, cu care ai venit de acasă. Sunt esențiale ca să înțelegi exact cum a evoluat cultura respectivă, care nu poate fi despărțită de substratul ăsta ideologic.
Mie-mi place mult ideea de totemuri, de spirite protectoare, de gardieni invizibili.
Mai ales în zonele mai sălbatice, să zicem, sau unde au putut supraviețui cultele de dinainte să vină tăvălugul marilor religii peste ele, fie că a fost vorba de islam, creștinism, sau mai știu eu ce alte religii. E clar că substratul religios al culturii umane, în general, a fost unul de tip animist, în primul rând. Mai găsim și acum astfel de credințe, aproape ca niște specii izolate, vestigii din evoluție, rămășițe ale unor credințe minoritare, care supraviețuiesc într-un areal redus, dar îți oferă o privire foarte clară asupra lumii așa cum era ea cu multe secole în urmă.
E un instinct foarte ușor de înțeles și n-ar trebui să râdem, noi care țipăm la laptop, antropomorfizându-l și înjurându-l personal. Să nu judecăm așa aspru pe cei care consideră că un copac are un spirit sau un animal e o reîncarnare. Ba chiar s-ar putea să ajute. Dacă am crede și noi că sunt demne de spirite sau protejate de spirite, i-am tăia mai greu.
Mă feresc mereu să merg într-o zonă din asta în care să compar valori. Eu mă abțin în carte să iau partea cuiva. Am încercat să fiu destul de neutru, pe cât posibil să nu pic în tentația asta a sălbaticului nobil.
Eu pornesc povestea de unde știm ceva clar - de când am venit noi peste ei. Sunt convins că nu erau extraordinar de prietenoși cu triburile vecine sau cu civilizații vecine, știm că foarte multe, mai ales în America de Sud, au avut tot felul de culte foarte sângeroase. Mai există și astăzi urme de sânge în piramidele din Ciudad de Mexico, unde se făceau sacrificii pe bandă.
O altă lume prin care ai călătorit e cea a trecutului. Printre urme ale unor civilizații dispărute, misterioase, ca cea din Peru.
Eu am o înclinație nativă spre a mă uita mai degrabă în urmă, decât înainte. Deși sunt călător, m-a fascinat trecutul zonelor prin care am fost, căci sunt un împătimit al istoriei. Și nici nu cred că poți să-i înțelegi complet pe oameni, dintr-o privire, în prezent, dacă nu știi care le e parcursul, până în punctul în care ai ajuns tu să te intersectezi cu ei. Pentru că trecutul se pune straturi, straturi și formează practic prezentul. Nu poți să-i scapi. Poți să nu fii atent la el, dar asta nu înseamnă că nu o să se manifeste.
Încă mă fascinează vestigiile din America de Sud. E poate cea mai puțin explorată zonă, arheologic, pentru că nici nu poți interveni în mijlocul selvei să faci șantiere arheologice. Dacă despre greci și romani știm multe lucruri, arheologia serioasă în zona de interior a Amazonului a început mult, mult mai târziu decât în Lumea Veche și nici astăzi nu e bine reprezentată, căci este foarte, foarte greu de făcut. Există și foarte multe prejudecăți, legate de perioada la care te-ai aștepta să dai de culturi avansate în zona aia. Multă vreme s-a vehiculat ideea că o civilizație mare nu s-ar fi putut susține acolo, că nu ar fi resurse. Încet, încet, se pare că noi descoperiri infirmă genul ăsta de gândire și nu putem decât să sperăm că o să aflăm din ce în ce mai multe. Mai ales acum, cu cartarea din satelit, o să fie un pic mai simplu, dar nu neapărat mult mai simplu, pentru că jungla înghite tot. Și foarte, foarte greu îți dai seama ce a fost după câțiva ani, darămite după poate 5-600 de ani. Aproape că nici nu îndrăznim să ne gândim la perioade mai din urmă.
Mai e și zona asta de mit, a europeanului care descoperă vestigii în junglă, eternul El Dorado. Continuă și azi să aprindă imaginația oamenilor. Adevărat, într-o lumină mai puțin romanțată, că nu mai suntem în plină epocă victoriană, dar tot mai apar surprize și mă aștept, în deceniile următoare, să apară și mai multe.
Memoria noastră uită prea ușor cifre, nume, chiar și povești. Rămân ceva mai mult imaginile, mai ales cele senzoriale. O experiență înseamnă și umiditate, mirosuri, atingere. Ce astfel de imagini au rămas cu tine din călătorii?
Încă mă bucur de o memorie bună (râde). Dar, da, locurile astea sunt pentru mine niște ansambluri de senzații. Când mă gândesc la un loc anume, îmi vine-n minte și cum mirosea iarba ori dacă vântul era rece sau cald, umed sau uscat. Dacă mă simțeam rău la momentul ăla, sau nu. Impresiile sunt destul de holografice. Când vorbesc de Indonezia, aproape că simt mirosul de frangipani. Sunt floricelele acelea pe care și le pun și-n ghirlande. E un miros foarte… Lor le e natural, nouă ne miroase a parfum de rufe, un dulce foarte aromat, puternic și exotic. Acolo e peste tot.
Sunt mirosuri asociate cu culturi diferite. La hinduși o să miroasă mereu a bețișoare parfumate, din temple. E mirosul hinduismului, al ofrandelor parfumate.
Țin minte din carte și scena acelui șoc olfactiv din piața din Iquitos.
E puțin spus ‘piață’, era un cartier întreg, cu fel și fel de cvartale împărțite pe arii de produse. Ai zona de bushmeat, cu animale vânate și pești agățați pe cârlige. Ai Plaza de los Brujos, unde găsești te miri ce decocturi și tot felul de talismane. Unde începea zona de carne începea și mizeria generală, pentru că toată lumea curăța animalele și peștii direct pe jos, fără sistem de salubrizare, pentru că aveau vulturii. Erau cu sutele deasupra pieței. Coborau printre trecători și culegeau organe, mațe. Ce nu era luat de vulturi se dizolva încet, încet în niște băltoace de un negru vâscos, o smoală urât mirositoare, în care clar nu voiai să calci, să aluneci sau cu care să te murdărești.
Ca să trecem la lucruri mai atrăgătoare, călătoriile trec și prin stomac. Explorări ale unor culturi culinare diferite.
La mine e ceva mai limitat, vegetarian fiind de mult timp, de când eram în liceu, așa că nu am fost mare amator de maimuțe fierte și astfel de lucruri. Dar, în Peru, de exemplu, bucătăria este foarte interesantă. Se mănâncă bine și foarte divers. Sunt multe culturi suprapuse acolo, cu tot ce au mai bun. Dar sunt și zone în care am făcut foamea; în Guiana, de exemplu, mi-a fost foarte greu, pentru că ai, în general, doar vânat din junglă. Dar te descurci peste tot.
Apropo de Guiana, visez de mult să ajung acolo, ca astronom amator. Să văd centrul de lansări, dar și zone fără poluare luminoasă.
Mă așteptam să văd un cer din ăsta, fără poluare luminoasă, în Peru, dar nu l-am văzut din cauza oceanului care făcea o pâclă. În schimb, cel mai luminos cer pe care l-am văzut vreodată a fost în Guiana, în inima junglei, departe de electricitate. Generatorul din sat mergea o oră pe zi, ca să dea drumul unui televizor rablagit. A fost un cer extraordinar, aveai impresia că aproape poți să citești la lumina Căii Lactee. Fără Lună, de nu-ți venea să crezi că lumina siderală poate fi așa intensă. Vedeai lucruri în iarbă iar norii parcă lăsau umbră.
Sunt lumi în care și timpul curge diferit.
Rareori iau ceasuri cu mine, pentru că reușesc să le stric pe bandă. Telefoanele, la fel. Aparatul foto este cel mai bine păzit, dar au mai fost incidente.
Depinde de cât de tare vrei să te stresezi, dacă te încăpățânezi să ții timpul în stil european la tropice. Nu se suprapun lumile astea. Nimeni nu se grăbește și nimeni nu funcționează pe un program fix. Există o relaxare din asta nativă a populațiilor care trăiesc aproape de Ecuator. Pentru că ei nu au presiunea mediului înconjurător, atât de puternică cum am avut-o noi. Cu cât te duci mai la nord, cu atât devine mai mai stringentă nevoia de adăpost și timpul nu mai e prieten, pentru că vine noaptea, vine iarna, se face frig și nu ai ce mânca.
Bănuiesc că ai avut și aventuri. Cum gestionezi riscul, frica?
Încerc să fiu prevăzător, să nu mă avânt totuși în niște situații din care va fi greu de ieșit. Pe de altă parte, încerc să nu fiu nici foarte paranoic în legătură cu ce o să întâlnesc, ca să nu fie o frână. Încerc să fac o medie între ele. Evident că pericolele sunt variate, dar unele sunt mai controlabile decât altele. Oamenii sunt oripilați când aud că manipulezi șerpi veninoși. Mie asta mi se pare cel mai controlabil dintre toate lucrurile care ar putea să meargă rău. Mi se pare mai riscant să mergi cu o rablă de avion, pentru că nu ai încotro, care se poate prăbuși în junglă. Sau să dai peste rebeli somalezi sau braconieri în rezervație. Sau să te avânți în niște cartiere rău famate în care e clar că nu ai ce căuta ca străin.
Coperta e superbă, curată, atractivă și interesantă. Printre cele mai frumoase de la noi.
Editorul a avut bunăvoința - și încrederea în mine ca grafician - să mă lase să fac coperta. M-am gândit să fie o interpretare modernă a unui cabinet de curiozități, cum erau acum o sută și ceva de ani, în Anglia victoriană. Am adunat câteva obiecte din călătoriile mai dragi și le-am pozat frumos, într-un studio improvizat.
Avem o rocă vulcanică din Islanda, pentru care am tras un frig crunt, ca să o iau de la poalele unui ghețar. Avem semințe din Guiana Franceză, niște semințe de arbori tropicali, de liane, de palmieri din care se face gem, o sămânță de mangrovă. Avem o statuetă africană din Kenya, aducătoare de fertilitate. De obicei, cuplurile își pun astfel de statuete sub pat, ca să le aducă copii mulți, nu că n-ar funcționa și altfel.
O cochilie de nautil, adică de caracatiță, una dintre cele două caracatițe cu cochilie care ne-au rămas. Caracatițele cu cochilie au o istorie foarte lungă în evoluție. Erau destul de spectaculoase în trecut. Apoi niște plante, pentru că mereu presez plante în jurnal. Un vas dintr-un colț de mistreț, din Timor, care are un mic capac cu un personaj antropomorf. Un alt corn, din lemn, tot din Timor, sculptat de o populație locală. Una dintre cele mai mari molii din lume, o molie Atlas, pe care o am în colecție, dar pe care am văzut-o de multe ori și în... era să zic în carne și oase, dar nu se aplică treaba cu oasele la insecte. Dar în real life.
Dragul meu stilou, care, săracul, a văzut multe, multe pagini. Și o cochilie de melc marin din Indonezia.
Iar pe verso o statuetă nkisi, un fetiș african. Un vajra, care e un fel de clopot folosit în ritualurile budiste, pe care l-am luat chiar de lângă Borobudur, din Java. Și o farfurioară din Peru, cu cap de lamă, animalul lor de nădejde, și cu doi somni, care apar foarte des în iconografia incașă, căci simbolizează fertilitatea.
Putem să-i spunem „Urme pe zăpadă și nisip - și-n bibliotecă”.
Toți prietenii mei glumesc: „Când venim la tine, când ne dăm întâlnire la muzeu?” Am aruncat de multe ori haine ca să pot să aduc câte ceva din zonele pe unde am fost. Se amestecă cu pasiunea mea de a colecționa antichități. Dar adunatul ăsta foarte eclectic de lucruri îți face acasă o mică lume. Un cabinet în care ai câte o fărâmă din alte locuri. E slăbiciunea mea.
Am adus de toate, de la semințe la eșantioane entomologice. Când am făcut-o pentru Muzeul Antipa am făcut-o de fapt pentru mine (râde) și pentru colecția mea. Mereu vin cu câte ceva acasă.
