Cuejdel - Un basm în sălbăticia Carpaților
„Îmi place să cred că e un univers întreg într-o carte așa de mică și de subțire.” Gheorghe Popa
Am dat târziu, în toamnă, de cartea de povești vizuale a fotografului Gheorghe Popa, dedicată zonei lacului Cuejdel, ascuns în pădurile din Neamț, dar am simțit de la primele lecturi, în biblioteca unui prieten, că trebuie clar inclusă în lista celor mai impresionante albume ale anului 2021.
Cuejdel – A Tale from the Carpathian Wilderness face acum parte și din Biblioteca Exploratorilor și-mi oferă în mod repetat o experiență aproape hipnotică de lectură. E un spectacol de forme, studii de geometrie, culori imposibile și mișcare subtilă (înghețată, dar sugerată atât de clar), dar mai ales un lung film de atmosferă. Deseori, o atmosferă de basm, de fantezie și fantastic (precum acele ciudate basme ilustrate rusești). Multe dintre sutele de tablouri din carte sunt vii. Iar dacă le oferi atenția ta, paginile de hârtie îți comunică realitatea lor, de parcă ar fi îmbuteliate de aparatul foto. Fie prin frig, aburi sau umezeală, fie prin razele soarelui, dar mai ales prin liniștea naturală pe care o auzi cu detaliile ei, de la ecoul picăturilor de apă la mersul unui zimbru prin zăpadă.
Am urât mereu toamna și iarna, pentru că le subestimam potențialul de viață și culoare. Dar câte nuanțe de alb, albastru și verde sunt cuprinse într-un ‘banal’ alb-negru! Cartea lui Gheorghe Popa îmi pare dedicată, de fapt, luminii. Precum și abilității uluitoare a creierului nostru de a percepe adâncimi, modele și forme, simetrii, dar mai ales povești. Am văzut molecule, cristale, neuroni, ochi, celule, pori sau respirație. Dar și spirite ale apei, copacilor, dealurilor și pădurilor. Aproape că mă face să vreau să învăț fotografie. Dar știu că eu nu am cum să ajung la acest nivel, așa că, la fel ca la filmele cu Jet Li, mă bucur doar de spectacol. Precum și de interviul pe care mi l-a acordat recent, despre Cuejdel, natură și fotografie - și, desigur, despre puterea curiozității.
Vasile Decu: Care este povestea ta cu locul? Căci știu că ai fost acolo de multe ori, l-ai studiat, l-ai bântuit, l-ai fotografiat și ai vrut să-l înțelegi timp de ani de zile, în toate anotimpurile.
Gheorghe Popa: Povestea cu lacul, cu locurile acestea, începe după ce am fost într-un tur foto în Norvegia, în 2014. Îți dai seama, Norvegia e wow. Vii din Norvegia și faci depresie (râde). Atunci mi-am propus la modul foarte serios să fac fotografie. Aveam aparate foto profesionale la vremea aceea, dar erau peste nivelul meu. Întotdeauna am fost obsedat de a avea un echipament foto foarte bun. Și aici, la lac, la Cuejdel, mi-am propus și am învățat să fac fotografie. Să exersez cât de mult, cât de bine, orice. Orice îmi iese în cale. Practic, natura. Că asta am aici, în jurul orașului. Știam de lac din 2009-2010. Am fost acolo. Și am încercat să îmi dezvolt mai mult partea tehnică a fotografiei, nu neapărat partea artistică. Să învăț să folosesc aparatul, setările, și așa mai departe. Partea artistică a venit în timp. Se vedea evoluția aceasta, în timp, dar nu am făcut ceva intenționat, s-a întâmplat în mod natural. Se vede chiar în album cum se schimbă modul meu de a fotografia. Se vede în carte. Pe măsură ce răsfoiești cartea, vezi povestea lacului, dar vezi și povestea mea ca fotograf. În timp, am adăugat drona și alte perspective și așa s-a născut povestea. În cartea mea... Și îmi place să o numesc carte, pentru că am o poveste acolo, chiar dacă este în imagini. Când vede fotografii, lumea le numește automat album, dar este greșit. Este o carte, pentru că are o poveste. Chiar dacă este spusă în alt mod, prin imagine. Mie așa îmi place să cred. Și, până acum, ăsta este și feedback-ul, de la foarte multă lume.
Ceva te-a atras la locul respectiv, mai mult decât faptul că era personajul tău din această carte.
Da, asta cu siguranță. Nu numai că m-a atras, dar m-am și atașat de locul respectiv. Are o liniște aparte. Pe unii îi sperie liniștea respectivă. Ori pe mine mă liniștește. Eram acolo cu un prieten care-mi spunea „locul ăsta e înfricoșător”. Am rămas foarte surprins. Cum adică e înfricoșător? Ce ți se pare înfricoșător? „Păi, liniștea asta, tu nu vezi ce liniște îi!?” Pe mine, liniștea asta nu mă sperie. Mă calmează, îmi place. Probabil din cauza jobului pe care îl am.
Și pe mine m-a înfricoșat uneori atmosfera. Sau mi se părea stranie. Mi-a fost foarte ușor, ca cititor, să pun pe imaginile respective ideea de spirite, de exemplu. Pe multe le văd… nu pustii, ci, dimpotrivă, parcă bântuite (în sens bun sau rău) de spiritele locului, de spiritele copacilor, ale animalelor ascunse pe-acolo, ale altor privitori, poate.
Da, cu siguranță există. Am simțit de foarte multe ori lucrul ăsta. Când ai răsfoit cartea, ai văzut și urme de urs. De mai multe ori, am avut senzația că cineva, ceva mă urmărește. Aici, la lac, a fost singura dată din viața mea când am auzit lupii. A fost senzațional. Am ieșit de la farmacie pe la ora două după-amiaza. Era o zi de decembrie foarte faină; era rece, dar nu era mizerie, nu era nici zăpadă multă. Era așa fain să mergi la plimbare! Am mers la lac, stăteam pe marginea lacului... știu că n-am făcut nicio fotografie interesantă atunci, că nu aveam la ce. Poate dacă aș fi avut drona, acuma știu că aș fi putut face ceva. Și, la un moment dat, aud o haită de lupi, pe deal. Nu îmi venea să cred că aud lupii. Eram foarte încântat. Până ce am auzit o altă haită de lupi în partea opusă, dar foarte aproape de mine. Știu că m-am panicat puțin. M-am dus la mașină, stăteam și ascultam. Pentru mine, ăla a fost unul dintre cele mai faine momente. Chiar dacă n-am făcut nicio fotografie. Lucrurile astea nu le pot surprinde în fotografii. Ai spus foarte bine, te surprinde locul respectiv. Nu știu dacă ai avut o asemenea experiență, dar orice om care merge de foarte multe ori într-un anumit loc are inevitabil asemenea experiențe. Inevitabil.
În drumurile tale, în explorarea ta a locului, ai simțit că faci parte din acele peisaje pe care ni le arăți - ori un observator extern, un ochi din exterior?
Nu, nu, chiar simțeam că fac parte, adică am mers acolo de atâtea ori, încât știam locurile, știam lumina, știam tot. Nu, nu mă simt deloc străin. Mă simt acasă acolo. Nu am absolut nicio problemă. Și nu numai acolo, în general în pădurile din zona mea. Acum o lună, am fost într-o pădure și, la un moment dat, era o ceață așa de densă, că m-am pierdut. Mergând în direcția în care credeam eu că ar fi bine, am găsit un copac pe care îl știam. Să găsești un copac și să știi că acolo trebuie să faci dreapta, eu zic că nu te simți deloc străin (râde). Faci parte din peisaj, din locul respectiv.
Întrebarea mea viza într-un fel filozofia asta fotografică și ecologică, a celor care uneori ne arată locuri străine umanului, exotice, pe care poate ar trebui să le lăsăm în pace. Sau dacă tu consideri că arta ta este o invitație de a explora locurile respective.
Eu cred că ce am făcut cu acest album te îndeamnă să vezi locul. Foarte multă lume simte asta. Mi-aș dori foarte mult ca lumea să înțeleagă că asemenea locuri trebuie protejate. Acesta este mesajul. Să știe lumea că sunt locuri naturale, neatinse și că trebuie să rămână așa. După ce răsfoiești cartea, sau după ce o vezi, să simți că asemenea locuri nu trebuie distruse. E simplu. Și cred că reușesc. Am impresia că am reușit să transmit acest mesaj, pentru că toate momentele alea sunt surprinse în șapte ani de zile. Nu într-un an sau doi, adică nu am primit un assignment de la vreo revistă să fotografiez lacul. A venit natural, probabil de aceea și efectul, și povestea, și toată complexitatea cărții. Cred că are ceva special.
Impactul vizual e foarte, foarte puternic. Mi-ai povestit și reacțiile puternice pe care le-ai văzut la copii. Te joci foarte bine cu această... cu nevoia, cu abilitatea creierului și a ochiului nostru de a reacționa la imagini, la modele, la culori și umbre, de a pune povești pe lucruri.
Da, este o provocare să vezi modelele. Mie îmi plac foarte mult modelele, pattern-urile pe care le vezi în natură. Dar n-am făcut-o intenționat. Nu caut doar modele. Nu poți să spui o poveste doar cu modele, trebuie să introduci totul într-un context. Trebuie să legi lucrurile de ceva, ca să poți mai departe să-i arăți privitorului ce se poate face în locul respectiv. Poate de aceea e așa de atrăgător, pentru că ne plac modelele, dar dacă nu înțelegi contextul, te sperie. Am luat-o încet, cu fotografii mai ‘digerabile’. Apoi, pe parcurs, arăți ce poți să faci acolo sau ce să vezi acolo, ca povestea să devină captivantă.
Nu am un cuprins la carte. Nu știi la ce să te aștepți când începi să o răsfoiești. N-am pagini (numerotate), pentru că nu îmi place să am numere. Iar subiectul mi-a permis să nu dau foarte multe explicații. Este evident care este subiectul. Și, atunci, un subiect atât de puternic și clar te lasă să te bucuri de poveste, de imagini, de culori - sau de non-culori la fotografiile alb negru, de pattern-uri. Îmi place să cred că e un univers întreg într-o carte așa de mică și de subțire. Eu așa o văd, așa o simt.
Cât de mult e infuzată fotografia ta de formația de om de știință, de farmacist, de chimist, de lumea medicală?
Foarte mult. Noi, la Farmacie, suntem învățați să nu greșim. Pentru că, dacă greșești... e nasol pentru celălalt. Cinci ani de facultate, noi am fost învățați să lucrăm cât mai bine. Să avem randament cât mai mare, ca la chimie. Trebuie să faci lucrurile așa cum trebuie făcute, corect. Nu merge pe ocolișuri, nu merge improvizat. Dacă eu fac lucrul ăsta, pe tine pot să te omor. E foarte simplu, la modul cel mai dur. Tot timpul trebuie să ai o anumită finețe, tot timpul trebuie să ai o tehnică. Noi am făcut chimie analitică, unde trebuia să lucrăm cu balanțe analitice foarte, foarte sensibile. Am făcut tehnică farmaceutică, am făcut foarte multe materii și foarte multe laboratoare practice, la care trebuia să-ți perfecționezi tehnica constant. Și să fii, în primul rând, foarte, foarte atent la tot ceea ce faci.
Probabil de aici am obsesia asta pentru lucruri de calitate. Să am un obiectiv de calitate, un aparat de calitate, pentru că știu că atunci pot să dau maxim. Mulți zic că nu ai nevoie. Eu, dimpotrivă, întotdeauna am susținut că am nevoie. Pentru că, în momentul în care știi că poți, tehnologic, te concentrezi foarte bine pe actul artistic. Nu te mai gândești… aș face poza aia, dar nu pot, că aparatul meu, sau obiectivul meu, nu poate. Trebuie să ai încredere în tine că ai tot ce îți trebuie. Să ai avantajul ăsta psihologic. Și, doi la mână, cum a fost cazul meu… Vorbesc din experiența mea, când mai ai și succes, din când în când, cu fotografii, asta te încurajează, știi că se poate.
Ăsta este unul dintre motivele pentru care și cartea arată așa. Am făcut cartea aceasta fără nici un compromis. La copertă, la hârtie. Noi nu am început să punem fotografii în carte, n-am zis că vrem 100 sau 200 de poze. Nu ăsta a fost scopul. Tot ce am vrut noi să transmitem cu cartea a fost să facem un produs de calitate. Nu doar legat de materiale. Ci să vrei să o răsfoiești din nou. Nu am știut că va fi așa. Îmi doream să fie așa. Și am văzut reacția asta la oameni. De fiecare dată când o răsfoiau, mai vedeau ceva.
Nu am lucrat singur, am avut un editor foto, un designer. Am avut și editor pe limba română, Andra Matzal, de la Scena9, am avut și editor pe limba engleză. Am încercat să facem textul să sune bine și în engleză, am vrut o carte internațională.
Am făcut print-urile la cel mai înalt nivel, din punctul meu de vedere, adică le-am făcut pe toate personal. Noi am intervenit foarte mult, în tot procesul cărții. Nimic nu este întâmplător. Am printat toate fotografiile din carte la dimensiunea originală, din carte, și așa le-am trimis în Italia la tipografie. Ei au făcut la rândul lor print-urile lor, să ne arate ce pot. Le-am confruntat și, după, le-am dat OK-ul. Pe mine m-a ajutat foarte mult experiența print-ului, pentru că eu fac și print, am o firmă specializată. Practic, ăsta e cumva domeniul meu de activitate, partea mea profesională din fotografie. Și n-am avut surprize sau probleme la print. Toate lucrurile din spate au făcut ca produsul final să fie deosebit, din punctul meu de vedere.
Ăsta ar fi următorul pas necesar pentru nișa asta editorială de la noi, căci avem tot mai mulți autori la un nivel de calitate internațional, dar parcă ne-ar trebui și infrastructura asta de tipografii, de librării, de distribuție, de tehnică, nu?
Da, la noi nu prea se găsesc albume de fotografie. Prea puține cărți de fotografie mi-am luat din România. Tot ce îmi cumpăr, îmi cumpăr din străinătate. Print-ul pe format mare nu este dezvoltat la noi. Nu am putut să-mi fac cartea în România. N-am făcut-o în Italia de moft. Am încercat în România, mergeam la tipografii și mă rugam de ei. Dar mașinile cu care se face print-ul sunt limitate. Cartea mea are aproape 60 de centimetri lățime, când este deschisă. Iar pe formatul acesta nu se putea face decât pe portret. Am fost la o tipografie, am stat aproape o oră la discuții despre format și cum să facem. Și ei m-au sfătuit într-un final să nu renunț la format, pentru că, dacă renunț la format, stric tot designul. Așa-i concepută, așa trebuie să o faci, pentru că altfel strici tot. N-am avut ce face și am mers mai departe.
M-aș întoarce la acea legătură între știință și artă fotografică. Ochiul tău pare format și de arta din chimie. Căci eu văd în imaginile de la microscop, de exemplu, cu ansamblul moleculelor, peisaje întregi, naturale, la fel ca unele din cartea ta.
Am văzut asemenea culori nebune cinci ani de zile în facultate. Nu sunt o noutate pentru mine.
Pe mine, Lacul Cuejdel m-a ajutat să realizez fotografii foarte bune la Geamăna. Am zburat cu drona printre copaci ăia nici nu știu de câte ori. Am unele fotografii pe care unii probabil nu ar avea curajul să le facă, din cauză că și-ar lovi drona sau ar pierde-o. Când am mers la Geamăna, am zburat de câteva ori în niște condiții foarte dificile, în ceață, cu mulți copaci. Mi s-au părut foarte asemănătoare locurile, chiar dacă unul e natural, și celălalt e plin de otravă.
Iar culorile, nu aș fi reușit să le scot dacă nu eram pregătit. Pentru că unele fotografii de la Geamăna sunt de la altitudine mare. Dar da, par făcute de la microscop.
Oricât de bun ai fi, ai nevoie să exersezi. Chiar dacă ești talentat, trebuie să muncești foarte mult. Nu zic că alții n-ar fi putut să facă fotografiile mele. Eu zic doar că, dacă nu aveam o oarecare experiență, nu știu dacă aș fi putut să le fac, oricâte fantezii aș fi avut eu. E un proces foarte complex, greu de explicat. Nu știu care-i rețeta, ca să fiu sincer.
Ce instrument minunat s-a dovedit a fi drona pentru fotografie.
Pentru mine, da. Mie mi se potrivește drona ca o mănușă. Nu știu, văd lucrurile altfel, foarte clar și foarte simplu. Pe mine mă ajută. Pe alții, nu. Pe alții îi încurcă, îi sperie. Eu parcă m-am născut cu ea în mână. N-am știut asta când am cumpărat-o, dar știu acum, după atâția ani. Cred că se și vede.
În interviurile mele, folosesc mereu o întrebare-clișeu, dar cu un mare sâmbure de adevăr. Despre importanța… sau despre cât de urât e cuvântul „banal”. Cum mi-a spus un alt invitat, ‘banalul’ e doar lipsa noastră de atenție, un unghi mort. Cartea ta m-a impresionat și pentru că îți arată cât de multă frumusețe e în orice loc, în orice spațiu, pe care poate noi îl ținem la periferia ochiului. De la umbre la aburi, la frunze, la trunchiuri și crengi de copaci.
Așa este. Cel mai bun exemplu este anul 2020. Pandemie, primăvară, hârtii de ieșit din casă. Eu trebuia numai să trec strada și să merg după niște blocuri. Este aici o cărare care duce frumos pe coama dealului, până la Cetate, pe un traseu marcat. În perioada respectivă înmugureau, înfloreau cireșii. N-aveai unde să mergi, că trebuia să stai în casă. Iar asta era singura libertate pe care o aveam. Dar acolo, pe dealul respectiv, mi-am găsit niște ore la care să merg, când lumina e cum trebuie și am făcut câteva fotografii care au ajuns în finala unui concurs, de mi-au cerut fișierele raw. La toate competițiile internaționale, te înscrii, ți se cere o fotografie la o anumită dimensiune, fiecare competiție are cerințe diferite. Te-ai înscris și este un calendar, din perioada X până în perioada Y se fac înscrieri. După aceea urmează jurizarea. După aceea urmează finaliștii. Se cer fotografiile raw, originale, din cameră, needitate, neprocesate. Nu înseamnă că, dacă ți s-a cerut fișierul raw, ești neapărat câștigător. Ai putea să fii câștigător. De obicei, în faza respectivă sunt cam 5-10% dintre fotografii. Și am avut fotografii realizate ‘banal’, în spatele casei, pe deal, într-o zi obișnuită, când apune soarele, care au ajuns în etapa respectivă. Exemplu mai bun pentru ‘banal’ eu nu văd, să zic așa. Trecem pe lângă lucrurile acestea de foarte multe ori, dar, nu știu, cred că trebuie să fii setat să le vezi. Nu știu care ar fi o rețetă.
Poate să ne exersăm atenția.
Da, sună bine. Să ne exersăm atenția. Da, eu mi-am exersat-o. Mie asta-mi place să fac când sunt liber. Recent, am avut o fotografie cu un copac pe ninsoare. Am făcut-o cu blițul. Sunt niște fulgi mari de zăpadă, de la bliț. Nepotul meu de cinci ani a zis că nu există, că nu-i poză adevărată (râde). Povestea e foarte simplă. Am ajuns acasă de la farmacie și am vrut să stau liniștit o oră. Când m-am uitat pe geam și am văzut cum ninge, mi-am luat repede rucsacul. M-am dus într-un loc ‘banal’, unde probabil alții nici nu s-ar duce să facă poze. Dar am reușit niște fotografii deosebite. Am stat în ninsoare și am încercat să fac ceva. Și mi-a ieșit.
Dacă exersezi văzutul ăsta al lucrurilor, îți poate ieși ceva deosebit. Așa și aici, la lac. Dacă mergi de multe ori, începi să vezi niște lucruri. Apoi vezi alte lucruri. Și pe mine m-a surprins, de exemplu, când am cumpărat drona și am început să lucrez și am văzut gheața.
În fotografiile din seria „Anatomia gheții”, când am trimis fotografiile la National Geographic, ‘lacul’ deja fusese publicat, apăruse povestea lui. National Geographic Traveler avusese o fotografie de la Cuejdel pe copertă, o fotografie de iarnă. Lacul intrase în zona de destinații turistice, cum mi-a zis editorul National Geographic. Am creat o destinație turistică nouă în România. După atâția ani de poze acolo, ce mai poți să faci? Așa că m-am dus cu drona iarna și am văzut formele de pe lac. Am mers o zi iar următoarea zi a fost cald și s-a topit - și așa mai departe. M-am dus peste două zile, trei zile. Iară era totul schimbat.
Erau niște forme care păreau creiere primordiale, nervuri, ceva incredibil. Am lucrat doi ani la Anatomia gheții. Ai două, trei luni pe an când poți să faci fotografii de genul ăsta acolo. Și trebuie să prinzi și niște momente deosebite. În primul an, m-am dus foarte mult, am surprins niște lucruri interesante. În al doilea an, am reușit să prind o formă care semăna cu o celulă. Perfectă. De fapt, cred că a trecut un animal, o vulpe, un câine, ceva mic, oricum, o pisică, care cumva a făcut-o perfectă. A fost o fotografie câștigătoare, o fotografie de succes. Discutam de articol, ce titlu îi dăm, cum îi spunem. Dimineața, pe la cinci, când îmi beam cafeaua, m-a lovit o revelație, apropo de farmacie, de la un curs de biologie în care vedeam celule: anatomia gheții. Parcă se divideau celulele și se formau altele și altele și după aceea vedeam nervuri. După atâta timp, când crezi că le știi pe toate acolo, apare ceva nou care te dă pe spate. Te bulversează, te face să te gândești, stai puțin, aici mai sunt lucruri de văzut, de făcut, de explorat. Asta e frumusețea unui loc.
Un alt lucru cu care am rămas din album este că personajul principal, lacul, este foarte foarte viu. Am impresia că mereu, când te-ai dus acolo, arăta altfel. Că locurile sunt vii, nu doar prin vietăți, ci prin aburi, molecule, umbre, lumină.
Da, da, așa este. Nu doar lacul, eu cred că așa este natura. Eu am explorat lucrul ăsta în mai multe locuri. Creezi o poveste, dacă vizitezi un loc de foarte multe ori. E incredibil de complex și are atât de multe lucruri să-ți arate.
Eu ies mereu pe lângă oraș și văd păduri. Am rămas foarte surprins să văd că un editor de la revista On Landscape, din UK, îmi cere pentru articolul lui niște fotografii ‘banale’. Între ghilimele, că nu sunt banale. Și eu m-am mirat de ele. Dar, da, dacă vrei să vezi lucruri poți să le vezi. Am călătorit în toată lumea, am fost și în Patagonia, și în Islanda, și așa mai departe. Dar succesul l-am avut cu fotografii realizate aici, acasă. Pentru că atunci poți să fii personal, poți să fii sincer. Ești de acolo, nu te simți străin în locul respectiv.
Iar cei care consumă fotografie, la fel ca și cei care citesc sau orice profesionist pe un anumit domeniu, nu pot fi mințiți. Nu ai cum, după atâta timp. Cei care au experiență văd sinceritatea în ceea ce faci. Eu nu aveam cum să câștig toate concursurile astea dacă manipulam fotografiile. Au fost multe concursuri, cu tot felul de controverse.
De asta cred că una dintre rețete, chiar și pentru cartea asta, este sinceritatea, familiaritatea. Trebuie să fii de acolo. Eu nu mi-am propus acum șapte ani să scot o carte. Totul s-a întâmplat natural. Și probabil oamenii văd lucrul ăsta în carte, chiar dacă nu își dau seama. Dar de asta povestea curge atât de bine și de frumos. Pagină după pagină, cartea devine surprinzătoare pentru foarte mulți. De asta n-am vrut să avem capitole. Când iei cartea în mână și citești la început, să nu ai nicio preconcepție, pentru că ai citit un nume. Pur și simplu să te bucuri.
Un alt efect al cărții e că mă face să citesc, să caut cărți de știință despre ochi și vedere, despre fizica luminii.
Legat de știință, mie mi se pare fascinant și greu de înțeles fenomenul prin care se formează acele copci deasupra apei. Lumea crede că sunt fractali, dar nu sunt fractali. Nu am fost niciodată chiar așa de bun la fizică, abia printr-o carte a unui canadian am găsit ceva explicație. Practic, ca acea copcă să se formeze și să aibă forma aceea perfect rotundă, ar trebui să se alinieze toate planetele. Apa de sub gheață trebuie să aibă o temperatură. Gheața trebuie să fie gheață, dar nu chiar gheață. Un fel de zloată. Trebuie să fie o oarecare presiune care să apese pe apă și să iasă apa frumos afară și să formeze acele nervuri. Apoi trebuie să ningă. Asta e frumos la fotografie. Cei care fac wildlife, dacă vorbești cu ei, știu o grămadă de lucruri despre speciile pe care le fotografiază. Fotografia te stimulează tot timpul, să te facă să înțelegi de ce se întâmplă anumite lucruri. Tot timpul înveți foarte multe lucruri. E senzațional.
Acum, când am lucrat la carte sau de când am început să fac print, chiar am zis că am făcut un an de facultate. Iar înveți alte lucruri, altele și altele, și tehnici. Cumva, print-ul mă ajută foarte mult la fotografie, pentru că sunt mult mai atent. Îmi dau seama cât de important este procesul și cât de important este aparatul foto. Nu-i un moft, un aparat foto foarte bun te ajută enorm.
Am crescut, am învățat fotografie dintr-o carte de la National Geographic pe care mi-a făcut o cadou un prieten foarte bun. În cartea respectivă erau tot felul de tehnici, dar, bineînțeles, pe film. Dar se aplică și în ziua de azi, până la urmă, că nu e mare diferență. Tot timpul mă gândeam dacă o să fac o fotografie pe care o să mi-o ceară National Geographic iar fotografia nu e bună pentru că nu am avut aparat sau obiectiv bun. Pentru că am greșit din punct de vedere tehnic. M-a impresionat foarte tare cartea respectivă, acolo era totul cu aparate bune, cu obiective bune, și așa mai departe. Mi-am dat seama că, dacă vreau să fac ceva de calitate, am nevoie de o unealtă de calitate, nu? De aici e obsesia asta permanentă de a avea obiective bune. Acum mi-am luat medium format, cu cel mai bun senzor, cu niște detalii incredibile, o rezoluție incredibilă. Îți dai seama de lucrurile astea când faci print. Pe telefon, pe display, pe monitor, cumva toți suntem egali, toți facem lucrurile bine. Asta e fain la o carte, pentru că te scoate din formatul ăsta al telefonului.
Am cartea lui Nick Brandt (The Day May Break), de care ai scris și tu. Când o vezi pe internet, zici că da, interesant. Când îl asculți, când asculți povestea din spatele proiectului, zici wow! Dar când iei cartea în mână și o răsfoiești și simți paginile, te cutremuri. E de un efect incredibil cartea respectivă. De asta fotografii, când ajung într-o anumită etapă, își fac un album, o carte. Când lucrezi foarte mult timp la un proiect, simți nevoia să îl pui pe tapet, să faci o sinteză. Hai să vedem ce a ieșit în tot timpul ăsta. De asta sunt așa de faine cărțile. Am foarte multe cărți de fotografie, multe care îți dau feeling-ul ăla. Și mi-am dorit și cartea mea să fie așa. Cititorii să simtă ceva. Nu știu ce, anume, pentru că fiecare simte altceva.
