'Singurul avion de pe cer'
Un interviu cu istoricul Garrett M. Graff despre cartea sa „The Only Plane in the Sky”, o istorie orală a atentatelor din 9/11 și despre importanța înțelegerii acelei zile și a urmărilor ei.
Dacă o să-ți placă interviul, te invit și să te abonezi, pentru a te bucura de multe interviuri lungi și interesante cu unii dintre cei mai buni autori de nonficțiune.
Aflat în misiune pe Stația Spațială Internațională, astronautul NASA Frank Culbertson a început să fotografieze de sus New York-ul imediat ce a primit vestea atacurilor din 9/11. Printre imaginile care l-au șocat a fost și una de absență - după două orbite a câte 90 de minute, spațiul aerian american se golise. Singura dâră albă era a Air Force One, cu președintele Bush. Într-o zi dominată total de haos și șoc, cerul devenise, paradoxal, cel mai sigur loc din America.
De aici și titlul ‘Singurul avion de pe cer’, o istorie orală compusă de jurnalistul și istoricul Garrett M. Graff, dintr-o muncă întinsă pe mulți ani, care țese cea mai bună documentare a acelei zile, din peste 500 de mărturii și voci ale participanților.
E o carte esențială de istorie, nu doar pentru americani, ci și pentru noi, în colțul ăsta de Europă. Printre miile de victime ale atacurilor din 9/11 s-au numărat cetățeni din peste 90 de țări, inclusiv din România sau Republica Moldova. Dar, mai ales, întreaga lume a simțit reverberațiile acestui șoc, în deceniile care au urmat.
„9/11 este un punct de cotitură din care vine toată istoria modernă. Este cea mai clară linie de separație pe care o avem între secolul 20 și secolul 21”, mi-a spus Garrett M. Graff despre importanța documentării acestui eveniment. „Dacă te uiți la aceste prime două decenii din secolul 21, sunt două fire care au schimbat lumea. Primul este 9/11. Iar al doilea, răspândirea tehnologiei. A internetului, a telefoanelor mobile, a social media. Cele două sunt strâns legate. Cu toții trăim zi de zi într-o lume modelată în mic și mare de 9/11. Iar înțelegerea lumii de azi începe cu înțelegerea acelei zile.”
Garrett M. Graff: Eram la facultate atunci și am o experiență similară cu a ta. Era micul dejun și… Așa cum ai zis, da, unul dintre cele mai importante și interesante aspecte ale acelei zile este momentul atacurilor. Întreaga lume a fost martoră, în direct. Ora 9 dimineața pe Coasta de Est înseamnă după-amiaza în Europa și seara pentru mare parte din Asia, înainte să se culce oamenii. Așa că 9/11 a fost o experiență colectivă, la nivel global, într-un fel cum aproape că nu mai văzusem în istoria noastră.
Un alt lucru evident, atunci când studiezi și scrii despre 9/11, este reacția lumii la acele imagini.
Am primit mesaje de la cititori din Polonia, din Coreea, din Egipt sau din Brazilia, de peste tot din lume, care mi-au spus că au simțit atacurile asupra Americii ca pe un atac și asupra lor. Au experimentat aceeași confuzie, același haos, aceeași frică și traumă ca americanii în acea zi.
A fost foarte important pentru mine să spun această poveste în forma unei istorii orale, pentru că am vrut să surprind nu doar faptele și informațiile zilei, ci și emoția și experiențele umane. Când te uiți înapoi la acea zi, iese în evidență diferența față de istoria pe care o predăm azi. În Statele Unite, acum, un sfert din populație este prea tânără pentru a-și aduce aminte de 9/11. Global, proporția e și mai mare, căci restul lumii e mai ‘tânără’ decât noi. Iar povestea pe care le-o spunem este simplificată, curățată și aranjată față de ziua pe care am experimentat-o noi, cei care am trăit-o atunci. Povestea pe care o spunem acum este: Au fost patru avioane. Primul atac a venit la 8:46 dimineața, ora New York-ului. Totul s-a terminat 102 minute mai târziu, cu prăbușirea celui de-al doilea turn, la 10:28 a.m. A fost atacul de la Pentagon; cel de la Shanksville; și Turnurile Gemene, desigur.
Dar nu asta a fost ziua pe care am trăit-o noi atunci. Nu e ziua pe care am avut-o eu la Boston. Sau tu, în România. Nu am înțeles atunci când au început atacurile. Nu am înțeles când s-au terminat. Nu am înțeles, de-a lungul zilei, câte atacuri erau, de fapt. Circulau tot felul de știri, precum un atac cu bombă la Departamentul de Stat. Ne temeam de alte avioane, de alte curse piratate, în acea după-amiază. Și, poate cel mai rău, nimeni nu știa ce urmează. Nu știam dacă va fi un al doilea val de atacuri. Poate în acea după-amiază, sau miercuri, sau în octombrie, sau în 2002.
Așa că, dacă vrei să încerci să înțelegi cum anume au schimbat lumea atentatele din 9/11, nu o poți face doar uitându-te la datele zilei. Poți înțelege cu adevărat doar dacă înțelegi experiența și emoțiile acelor zile, care au determinat reacția SUA, reacția militară, reacția autorităților, reacția lumii.
Vasile Decu: Imaginile care ne-au rămas imprimate în memorie, în întreaga lume, au fost clădirile în flăcări, cu acele coloane uriașe de fum. Dar uităm, de fapt, aproape tot ce s-a întâmplat acolo. O groază de lucruri s-au desfășurat la sol. Ți-ai împărțit cartea în 60 de capitole, de momente, unele de numai câteva minute. Ce te-a surprins cel mai mult în documentarea cărții?
Ce mi-a sărit în ochi, pe măsură ce documentam cartea, a fost cât de multe lucruri dramatice s-au întâmplat în acea zi și nu le-am observat atunci. Ce vreau să spun e că, dacă oricare dintre aceste povești s-ar fi petrecut în orice alt moment al istoriei moderne, al istoriei americane, ar fi fost printre cele mai interesante și dramatice evenimente din istorie. Dar în acea zi nici nu am înțeles că se întâmplaseră. Sunt câteva povești pe care le spun mereu ca să subliniez asta. Prima este evacuarea Manhattan-ului. S-a format o armadă incredibilă, improvizată din iahturi private, bacuri, remorchere, vase de pescuit, vase de salvare, care au evacuat în acea dimineață între 300.000 și 500.000 de oameni. Este cea mai mare evacuare navală din istorie. Mai mare decât Dunkirk! Dar în acea zi trece neobservată, în umbra Turnurilor Gemene, la propriu și la figurat. Oamenii și-au dat seama ce s-a întâmplat acolo abia după câteva luni sau ani.
Apoi povestea incredibilă a controlorilor de trafic aerian. Ben Sliney, directorul operațiunilor aeriene naționale din FAA (Administraţia Federală pentru Aviaţie), era în prima lui zi în acel job, în prima lui zi ca șef al spațiului aerian american. Și, în prima lui zi de lucru, în primele două ore, a dat două ordine pe care nu le-a mai dat nimeni înainte sau după el. La scurt timp după ce al doilea avion a lovit al doilea turn, a oprit toate decolările de pe toate aeroporturile din țară. Iar la 9:45 a.m. a dat al doilea ordin: „Aterizați toate avioanele, aterizați toate avioanele, acum!” Iar controlorii de trafic din toată țara au forțat avioanele către cel mai apropiat aeroport, pe toate cele 4.500 de avioane care erau în zbor la acel moment. Indiferent de destinația cursei sau dacă aeroportul cel mai apropiat era mic sau mare, cât să acomodeze toate acele curse. O sarcină dramatică, incredibilă, herculeeană. În primele zece minute de la ordinul lui Ben Sliney, controlorii au aterizat 750 de avioane, în toată țara. Americanii știu poate doar o mică parte a acestei povești, precum cazul celebru al celor 38 de curse transatlantice aterizate forțat în Newfoundland, când peste 7.000 de pasageri și membri ai echipajelor au ajuns într-un orășel canadian de 9.000 de oameni. Dar asta s-a întâmplat în toată țara, la fiecare aeroport din America.
Cât de greu a fost să compui cartea?
Foarte greu, la nivel emoțional. Comentariul meu prostesc când vorbesc despre asta e că am fost foarte nepregătit pentru cât de greu va fi, emoțional, să scriu o carte despre 9/11. A fost o zi oribilă, groaznică, tragică, greu de documentat, pentru orice cercetător, istoric sau jurnalist. Pentru că le bați oamenilor la ușă și le ceri să-ți povestească cele mai dificile momente ale vieții lor. Unul dintre lucrurile care m-au șocat, dar m-au și încurajat, a fost că aproape toată lumea pe care am abordat-o mi-a spus da. Remarcabil la oamenii care au supraviețuit acelei zile este că înțeleg cât de important este să nu uităm acea zi, că trebuie să-și spună în continuare poveștile. Practic, toată lumea cu care am vorbit a participat la documentarea cărții.
Ziua aia a avut multă dramă, multe povești foarte intense. O parte din ceea ce face ca această carte să funcționeze așa este experiența colectivă a oamenilor, faptul că poveștile lor individuale pot fi țesute într-un fir narativ colectiv. E o poveste cu o cronologie evidentă și dură, care se desfășoară minut cu minut. Iar mulți oameni au experiențe similare, în momente similare.
Într-un fel, povestea 9/11 este relativ simplu de spus. M-am gândit mult la asta în ultimul an, de exemplu, despre cât de greu va fi de scris o istorie a pandemiei prin care trecem. Pentru că nu trăim cu toții aceeași pandemie. Povestea mea de pandemie Covid-19, din Burlington, Vermont, diferă foarte mult de pandemia trăită de prietenii mei în New York, sau Washington, sau Los Angeles. E de nerecunoscut pentru cineva din South Carolina sau Florida. Sau experiența ta, din România. Sau a cuiva din UK. Sau din India.
Când am vorbit despre amintirile legate de 9/11, noi doi am avut experiențe similare, ca tineri studenți, chit că eu eram în Boston și tu în România. Îți recunosc povestea.
Îți citeam cartea și mă gândeam cum de nu ai și tu o traumă, din documentarea ei, ascultând toate poveștile acelea. Uneori e grea și pentru cititor. Mă gândesc că poate pentru că nu a fost mereu doar despre durere și pierdere, ci și despre povești de umanitate. Dai de mulți eroi printre oamenii pe care i-ai inclus în carte.
Ăsta a fost lucrul care m-a ajutat cel mai mult, care a făcut diferența. E partea bună a acelei zilei, chit că este o formulare ciudată. Da, 9/11 este o poveste tragică, de pierdere imensă. Dar, pentru mine, ea include și imens de multă speranță și iubire, dacă te uiți atent la ce s-a întâmplat în acea zi. A arătat și cea mai bună parte a oamenilor, e și o poveste incredibilă a rezilienței spiritului uman. Mă bucur că ai simțit asta din carte, căci pentru mine este o parte importantă. Cred că este foarte important să ne întoarcem și să ne amintim asta. E important să ținem minte că așa a început această poveste, în acea zi, cu o unitate națională incredibilă - și internațională. Mi se pare foarte tragică și sfâșietoare moștenirea acelei zile, așa cum o vedem acum, în această toamnă, în care marcăm cea de-a 20-a aniversare. Moștenirea acestor 20 de ani de război împotriva terorismului este o țară și o lume mai divizate, mai polarizate, mai partizane și mai întunecate, în multe feluri, decât lumea în care ne-am trezit în dimineața zilei de 12 septembrie 2001. Simțim asta acum, în timp ce ne uităm ce se întâmplă în Afganistan. Pot să-ți trasez linii foarte clare de la 9/11 la Brexit și tensiunea din Europa cu provocările la care sunt supuse idealurile și speranțele Uniunii Europene. Pot să trasez o linie foarte directă de la 9/11 la Donald Trump și insurecția de la Capitoliu din 6 ianuarie 2021.
Este o moștenire foarte, foarte neagră, 20 de ani mai târziu, pe care nu trebuia neapărat să o avem, care nu seamănă cu momentul din care am plecat, unde a început totul.
Poate e o întrebare nedreaptă, dar sunt povești care-au rămas cu tine, peste care a fost greu să treci? Frica mea cea mare e să pierd într-o clipă pe cineva drag. Îmi aduc aminte de povestea soției unui pompier ucis în atentate, care avea cancer în fază terminală. Planul lor era ca în săptămânile acelea să își ia rămas bun, iar el, soțul, să aibă grijă de copii în continuare. Iar în ziua aceea, brusc, a dispărut el primul.
Da, am multe astfel de povești. Este una care a rămas cu mine mai mult decât altele și mi-a fost greu mult timp să o spun fără să plâng. Căci am o fetiță de trei ani acum - avea șase luni când lucram la carte. Și este povestea unui tată al unei fetițe de șase luni, care și-a pierdut soția în acea zi, când s-au prăbușit Turnurile Gemene. Încerca să-și dea seama cum poate să-i spună fetiței de șase luni ce s-a întâmplat, cum îi explică dispariția bruscă a mamei. E o poveste care se întâmplă în 3.000 de familii, în feluri ușor diferite. Ziua aceea a inclus multe istorii personale. Sunt povești ale generațiilor strânse de pompieri sau polițiști din New York. Oameni care-și pierd frații, tați care-și caută copiii printre dărâmături. Momente incredibile de tragedii personale, într-o tragedie colectivă.
Recenziile ți-au lăudat stilul de editare, asamblarea citatelor și a vocilor numeroase. Și mai impresionantă mi s-a părut abilitatea ta de ascultător. Ore după ore după ore de absorbit aceste povești. Am avut gândul că i-ai ajutat, într-un fel, căci le-ai oferit voce. Iar cei dragi pe care i-au pierdut nu mai sunt doar un nume sau o cifră într-o tragedie colectivă, de mii de oameni.
Oamenii au vrut să vorbească, într-un mod ciudat, chit că este vorba despre ceva groaznic, traumatizant - la propriu, cele mai rele momente din viața lor. E un fel de catharsis. O parte importantă, pentru ei, este păstrarea vie a acelor amintiri.
Cum scriu și în introducerea cărții, unul dintre lucrurile ciudate legate de 9/11 este că oamenii te întrerup mereu ca să-ți spună și ei unde erau și ce făceau în acea zi, povestea lor. Dar o istorie orală este un tip de poveste foarte puternică, care curge peste tine, în care tu asculți și primești poveștile celorlalți.
După publicare, orice carte începe o viață proprie, dincolo de controlul autorului. Tu o recitești?
Da, dar acum prefer să ascult versiunea audio. Audiobook-ul american este o colecție de 45 de voci diferite care spun povestea acelei zilei. Dar include și înregistrări audio originale, precum cele ale controlorilor de trafic aerian. Așa experimentez cartea acum, ascult mereu fragmente diferite, mai ales în apropierea aniversărilor.
Reacția din partea cititorilor a fost așa cum mă așteptam să fie. Cartea oferă o experiență profundă pentru cititori. Nu este ușor de citit, ori de ascultat. Rolul meu a fost mai puțin de autor, cât de custode, de documentarist care a adunat poveștile altor oameni. Este mult mai puțin cartea mea, și mult mai mult a lor.
Ce bibliografie ne recomanzi pentru o bună înțelegere a 9/11?
Noua carte a lui Peter Bergen, The Rise and Fall of Osama bin Laden, biografia lui bin Laden, este excelentă! Sună ciudat să spun că o lectură despre Osama bin Laden e o bucurie, dar Peter Bergen face o treabă grozavă în surprinderea realității lui bin Laden. Cred că unul dintre cele mai rușinoase momente ale autorităților americane este cât de mult l-au subestimat pe bin Laden înainte de 9/11 și cât de mult l-au supraestimat după 9/11. Trebuie să înțelegem ambele părți ale ecuației. Iar pentru mine este ceva important, căci îmi definește acea zi. Țin minte exact unde eram când am văzut la televizor prima poză a lui bin Laden și am auzit de al-Qaeda. Pentru că nimeni nu mai auzise de ei înainte. Și eram șocat, ca student, căci acum toată lumea vorbea cu siguranță că acest om și această organizație au atacat SUA, deși nu auzisem de ei. Cine erau oamenii ăștia? Cred că mulți americani au avut reacția asta.
Cealaltă carte pe care o menționez mereu… cred că e undeva pe raftul meu din spate, pe aici… E o carte numită 102 minutes. The Untold Story of the Fight to Survive Inside the Twin Towers. Cred că e cea mai bună istorie a ce s-a întâmplat în Turnurile Gemene. A ieșit foarte repede după 9/11, dar a reușit să adune cele mai bune povești. Sunt două cărți care merită mereu recomandate.
Și, desigur, clasica The Looming Tower, a lui Lawrence Wright, povestea investigațiilor autorităților americane privind al-Qaeda până la 9/11.