„Riscul face parte din explorare”
Interviu cu astronautul american Al Worden, membru al misiunii Apollo 15.
În 2019, am avut onoarea și norocul să fac un interviu extraordinar cu astronautul american Al Worden (7 februarie 1932 – 18 martie 2020), pilot al modulului de comandă în misiunea Apollo 15. Un explorator cu un CV impresionant, care a zburat în jurul Lunii, și un pilot excelent - dar și un om extrem de vesel și de înțelept. Astronauții sunt „tocilarii supremi” și poate cei mai buni „profesori de explorare”, căci investesc enorm în toate aspectele ei, de la curiozitatea științifică inițială la eforturile cursurilor și antrenamentelor riguroase dinaintea asumării riscului de a merge în necunoscut.
„Am crescut cu muzică, studiind muzica. Până la vârsta facultății, credeam că o să am o carieră muzicală. Dar, din motive financiare, am ajuns la academia militară. Însă pasiunea a rămas. Muzica este un proces foarte… matematic. Iar pentru mine matematica a fost mereu ușoară, poate de aceea. Am început să scriu poezie încă din școala de piloți și în anii de pilot militar. În timpul zborului, nu ai timp să-ți articulezi gândurile, căci ești prea ocupat atunci. Abia după ce ajungeam acasă, petreceam câteva ore absorbind experiențele zilei. Iar după câteva săptămâni, au început să mi se formeze fire melodice în minte, cărora le adăugam apoi și cuvinte. Uneori mi se părea că veneau de la sine, că nu eram eu care le formam. Pentru mine, poezia înseamnă să pun cuvinte peste muzica pe care o aud când zbor.”
„Misiunea mea principala în Apollo 15 a fost să-i duc pe cei doi colegi ai mei în cea mai bună poziție pentru a coborî pe Lună, să-i aștept și să andocăm, apoi să-i aduc cu bine înapoi acasă. M-am ocupat de navigație, de comunicații, dar și de fotografii. Am avut un aparat foto Leica construit special pentru misiune, cu o lentilă perfectă! Am reușit să fac o serie de imagini senzaționale, inclusiv științifice, cu praful interplanetar, de exemplu.”
„A trecut mult timp de la misiune, așa că nu mai am aceleași emoții și amintiri. E ca un film la cinema. Doar că, pe măsură ce trec anii, ecranul pare tot mai îndepărtat. Nu mai țin minte totul, doar scenele importante. Nu mă mai obsedează Luna, dar, din când în când, mă uit în sus și-mi zic: ‘Ce cool, am fost acolo!’ Încă o port cu mine.”
„Am zburat în jurul Lunii trei zile, de unul singur, în timp ce David (Scott) și James (Irwin) erau pe suprafața Lunii. E o mare diferență între a fi singur și a fi însingurat. Da, eram singur acolo, dar nu am simțit deloc singurătate. Fusesem antrenat ca pilot de vânătoare pe avioane cu un singur pilot. Mă simțeam foarte confortabil doar eu și aparatul. În capsula mea lunară, dormeam patru ore pe noapte, căci aveam multă treabă. Dar tot aveai emoții. Era mult pericol în misiunile Apollo. Riscurile erau foarte mari. Dacă, la întoarcere, cei doi colegi ai mei nu reușeau să ajungă pe orbita potrivită, rolul meu, ca cel mai experimentat pilot al echipajului, era să încerc să merg după ei, să ne cuplăm pe altă orbită în jurul Lunii. Dar dacă nu reușeau nici măcar să decoleze de pe suprafața Lunii, trebuia să-i las acolo și să mă întorc singur acasă. Realitatea poate fi crudă, dar astea erau regulile. Mi-a fost frică. Pentru colegii mei, mai mult decât de îndeplinirea misiunii.”
„Când programul Apollo a fost oprit, aveam deja pregătite navele și misiunile pentru încă trei călătorii, Apollo 18, 19 și 20. Motivul oficial pentru stoparea programului a fost trecerea către proiectul navetei spațiale, precum și calculele financiare. Dar mediul politic s-a gândit și la ce anume ar mai fi putut câștiga după șase aselenizări de mare succes. Dacă am fi avut un eșec, ce-ar fi putut însemna foarte ușor ca trei astronauți să-și piardă viața într-un mod foarte public, implicațiile ar fi fost tragice și ar fi șters cumva din reușita programului. Nu au vrut să-și mai asume riscul. Dar aceasta era, de fapt, esența programului, de explorare și de învățare, ca misiunile să devină banale și să explorăm mai departe Luna. Spre deosebire de politicieni, noi nu aveam o problemă cu riscurile.”
„De fiecare dată când Pământul răsărea peste orizontul Lunii, spuneam către Controlul Misiunii ‘Mesaj către întreg Pământul: Salutări de pe Endeavour’. Și am spus-o de 75 de ori, în 20 de limbi diferite. Pentru că noi încercam să arătăm ceva important, că suntem cu toții oameni pe planeta asta mică numită Pământ și că explorarea spațială este a tuturor. Am crescut la o fermă mică din Michigan și chiar cred că am trăit visul american. Cum ajungi, altfel, la Lună de la o mică fermă de câteva hectare? Pare incredibil, dar ai nevoie de dedicație, de răbdare, de eforturi persistente. Și de foarte multe antrenamente și cursuri! Multă școală și multă învățare. Dar apoi vine zborul - și a meritat totul!”
„Am trecut prin multe antrenamente pentru misiune. Trei ani de antrenamente speciale, doar pentru zborul Apollo 15. Asta peste toate celelalte cursuri pe care le făcusem ca piloți înainte să ajungem în programul spațial. Antrenamentele erau cel mai important lucru din viața noastră. Dar numai așa ajungi în dimineața lansării.”
„Dar nu am fost supraoameni. Zborul către Lună este și el o abilitate pe care o poate învăța oricine. Da, ai nevoie de trei ani, dar o să fie la fel ca mersul pe bicicletă sau condusul. După ce înveți unde sunt toate întrerupătoarele și butoanele, cum să faci asta sau aia, devine un lucru ‘manual’. Asta am făcut și noi.”
„În spațiu, nu am apucat să scriu nimic, gânduri sau poezii. Ești mult prea ocupat. Te gândești la ele abia după ce ai ajuns acasă. E ca la un film pe care încerci să-l vezi cât mai clar ca să ți-l amintești apoi. Multe dintre poeziile mele sunt scrise la miezul nopții, când m-am întors acasă. Dar le-am scris ca la dictare, căci mă gândisem la acele cuvinte și imagini toată ziua, pe fundal.”
„Pe o porțiune de pe orbita pe care zburam în jurul Lunii, eram într-o umbră totală, fără lumină de la soare sau Pământ. Dar așa ți se deschide privirii restul universului. Te uiți afară și-ți dai seama că e mai uriaș decât îți poți imagina. Noi trăim în galaxia Calea Lactee, dar nu-i putem vedea amploarea magnifică. Și s-ar putea să nu știi că avem peste 400 de miliarde de stele în ea. Apoi te uiți la restul galaxiilor, mai sunt câteva miliarde de galaxii. Dacă pui toate lucrurile astea cap la cap, ajungi la numere care mi se par de neconceput, de fapt, pentru mintea noastră.”
„Când vedeam Pământul din mica mea capsulă, la aproape patru sute de mii de kilometri depărtare, mi se părea cu atât mai mult o planetă specială, unde locuim cu toții. Nu știm încă de niciun alt loc unde am putea trăi. Pământul este și va fi mult timp casa noastră.”
„Dar ținta mea preferată de explorare spațială ar fi Proxima B, cea mai apropiată planetă ‘similară’ Pământului. Ne va lua mult timp să o studiem cum trebuie, dar trebuie să țintim cât mai departe în ambițiile noastre.”
