„O lume de vânzare”
O conversație cu jurnalistul Javier Blas, despre „bani, putere și traderii resurselor planetare”.
„Peste tot în lume, și în România, din momentul în care te dai jos din pat ești clientul traderilor de commodities (de materii prime și resurse naturale, n.r.), fără să-ți dai seama. Dacă îți faci o cană de cafea, acea cafea a fost vândută de un trader pe care nu-l cunoști. Când aprinzi lumina, energia a ajuns la tine printr-un trader. Când pornești motorul, să pleci la muncă, benzina folosită a fost adusă de un trader, la fel și aluminiul mașinii în care te-ai urcat. Iar eu cred că trebuie să știm cine sunt cei care ne asigură toate aceste lucruri esențiale din jurul nostru, fără să le considerăm ceva dat - și să ne dăm seama că, acum, nu prea știm multe lucruri despre ei. O mare parte a acestui comerț este invizibil” - mi-a povestit Javier Blas, jurnalist de business, cu ani buni de experiență la Financial Times și Bloomberg, și co-autor al cărții „O lume de vânzare: Despre bani, putere și traderii resurselor planetare”.
Cum i-am și mărturisit, la prima lectură am crezut că deschid o carte de business. Însă s-a dovedit rapid că este una dintre cele importante cărți de istorie a secolului XX (și foarte relevantă contemporan), despre actori paradoxal necunoscuți publicului larg (Philipp Brothers, Trafigura, Glencore, Vitol, Cargill etc; și oamenii din spatele lor) dar care au influențat geopolitica la nivel global, din Cuba, Venezuela, Africa de Sud și Libia până în Iran, Rusia și China - ca să menționez doar câteva locuri fierbinți unde traderii au schimbat istoria.
Sper să vă placă discuția de mai jos - apoi, neapărat cartea!
(am păstrat uneori în text termenul specific de commodities, folosit și în nișa financiară de la noi, care poate fi tradus prin materii prime și resurse naturale, precum petrolul și produsele aferente, metalele, produsele agricole brute - grâul - ori procesate - cafeaua, etc.)
Vasile Decu: De multe ori, o întrebare clișeu în astfel de interviuri este „de ce ai scris cartea?” Dar îndrăznesc să cred că am deja trei răspunsuri, după mai multe lecturi. Primul motiv ar fi pasiunea personală și profesională pentru această nișă jurnalistică fascinantă, piața de commodities. Al doilea ar fi că ați vrut, tu și Jack Farchy, să documentați și să păstrați istoria acestor oameni și companii - și impactul lor global. Iar al treilea motiv ar fi că încercați să le spuneți oamenilor (nu doar cititorilor, ci și politicienilor, birocraților și instituțiilor) „hei, ia uitați ce industrie uriașă ignorați!”
Javier Blas: Da, perfect! (râde) Timp de mulți ani, Jack și cu mine am fost extrem de nedumeriți și uimiți că o industrie atât de importantă precum piețele de commodities nu aveau o carte. Dacă ești jurnalist și vrei să scrii, nu știu, despre sectorul financiar, despre băncile de pe Wall Street, există cărți cu istoria JP Morgan, a Goldman Sachs, a dolarului etc. Noi cum de nu aveam nicio carte? Cum era posibil ca nimeni să nu fi scris o carte despre această industrie? La un moment dat, discuțiile noastre despre această absență s-au transformat în „poate ar trebui să scriem noi o carte”. Și am scris-o, foarte repede.
Pe cana mea preferată de cafea, pe care o folosesc și acum, scrie „Trust me… I’m a reporter”. Cu experiența voastră în media, de decenii, ați fi putut să scrieți o carte de istorie perfectă, chiar și din exterior. Dar ați vorbit și cu atât de multe personaje-cheie! Cum naiba ați reușit?
(râde) Am avut mai multe avantaje. Era un moment potrivit pentru a scrie o astfel de carte, căci unele dintre companiile din domeniu începeau să devină ceva mai… deschise. Nu zic transparente, ci doar ceva mai dispuse să vorbească despre ele. Trebuiau să dezvăluie anumite informații pentru că apelau la investitori externi, deținători de obligațiuni sau de capital, acționari. Aveau nevoie să adune bani și cred că asta ne-a ajutat.
Ne-a mai ajutat și faptul că, la acea vreme, Jack și cu mine lucram la Financial Times iar asta îți oferă un anumit nivel de acces. Trebuie să rămâi modest și să-ți dai seama că, atunci când suni un CEO și-i spui „sunt Javier Blas de la Financial Times” sau „sunt Javier Blas de la Bloomberg”, ei aud Financial Times sau Bloomberg, mai mult decât Javier. La asta reacționează. Așa că și asta a ajutat, evident. La fel cum cred că a ajutat faptul că, mulți ani, Jack și cu mine am fost percepuți drept jurnaliști echilibrați, corecți. Criticam industria atunci când credeam că trebuie criticată. Dar explicam și că piețele de mărfuri joacă un rol economic important. Și că acest rol merită plătit, că își asumă riscuri comerciale și că merită să facă profit. Este aici o discuție despre cât profit și cum este el obținut, dar vreau să spun că punctul nostru de plecare, ca reporteri, a fost corectitudinea. Iar traderii de mărfuri erau fie văzuți drept vinovați, până la proba contrarie, fie nevinovați, căci nimeni nu putea dovedi nimic. Iar noi nu am fost niciodată acuzați că am scris ceva incorect. Ca jurnalist, prefer să fiu al doilea, dar să am dreptate, decât să am dreptate în 9 din 10 cazuri. Datorită acestei reputații, pe care ne-am câștigat-o, cred că unii dintre ei au fost dispuși să vorbească cu noi. Surprinzător, mulți dintre seniorii care s-au retras au vrut să-și spună povestea. În mintea lor, ce făcuseră ei era cool, exotic, aventuros și, de asemenea, un produs al timpului lor. Așa că unii dintre ei au vorbit foarte deschis despre cum dădeau mită în anii 1970, spunând că toată lumea făcea asta. În Elveția (am verificat asta și am și scris în carte, fiind uimiți că era posibil), nu numai că puteai plăti mită în contracte comerciale străine, dacă erai o companie elvețiană, dar, de asemenea, puteai solicita o scutire de impozit pe această cheltuială, ceea ce ni s-a părut incredibil. „Așa funcționa industria”, ne-au zis ei și erau bucuroși să ne spună povestea lor.
Dar nu toată lumea a vorbit cu noi. O companie s-a închis complet și a refuzat în mod oficial. Și, chiar dacă cele mai multe companii de trading au vorbit cu noi, unele au fost ceva mai reticente. În unele cazuri, conversațiile erau aproape informale, doar noi în birou cu CEO-ul, cu un reportofon pe masă. În altele, în birou mai erau și consilieri de presă și avocați - iar avocații nu stăteau tăcuți (râde). Dar, în general, seniorii chiar au vrut să-și spună povestea.
Când am cumpărat-o, m-am așezat să citesc o carte de business. Dar mi-am dat seama rapid că este una dintre cele mai importante cărți de istorie despre secolul XX.
Apreciez asta. Jack și cu mine suntem reporteri, jurnaliști din domeniul financiar. O mare parte din activitatea noastră era centrată pe conceptul follow the money. Iar primul lucru care lipsea, atunci când voiam să scriem despre traderi - și lipsea și din dezbaterile publice -, era câți bani făceau oamenii ăștia. Așa că, împreună cu Jack, am petrecut mult timp căutând aceste informații, ca niște detectivi, ca să descoperim câți bani a făcut Marc Rich în anii ’70, câți bani făcea Trafigura, când au ajuns la primul miliard etc. Asta ne-a luat mult timp, recunosc.
Dar ai dreptate. Chiar dacă banii sunt în centrul poveștii, ca să-l citez pe John Deuss, unul dintre cei mai mari traderi de petrol din anii ’80, „banii înseamnă putere”. Am înțeles rapid că povestea nu era doar despre profit și business și că această carte trebuia să arate relațiile dintre bani și traderi și politica internațională. Multă lume nu-și dă seama că acțiunile traderilor de mărfuri au influențat ori determinat politica internațională. Am vrut să arătăm asta, prin cartea noastră. Nu știm cum ar fi arătat istoria dacă traderii nu l-ar fi ajutat pe Putin, în Rusia, după episodul Crimeea. Nu știm cum ar fi fost Libia dacă Ian Taylor nu ar fi intervenit în război. Nu știm cum ar fi arătat Cuba. Ce știm e că traderii au fost acolo și că au influențat toate aceste evenimente.
După cum explicați în carte, ei au devenit jucători atât de importanți pe scena istoriei, pe care au influențat-o prin acțiunile lor, datorită unor mari trenduri istorice care au definit a doua parte a secolului XX.
Da. Primul factor a fost spargerea integrării verticale a piețelor de mărfuri, nu numai a petrolului, ci și în alte domenii, cum ar fi aluminiul. Asta a fragmentat piața și a permis țărilor producătoare să naționalizeze câmpurile de petrol pentru a avea propria producție, barilii lor de petrol pe care să-l vândă. Iar traderii au venit pentru a intermedia acele vânzări, căci țările respective știau doar să producă. Deoarece, înainte, Exxon, de exemplu, extrăgea petrolul în instalații Exxon, îl transporta în conducte Exxon, pe petroliere Exxon, către o rafinărie Exxon, apoi la benzinăriile Exxon. La fel Shell, BP, Total, Texaco etc. Așa că traderii au fost foarte utili aici.
Al doilea mare trend a fost apariția mijloacelor de finanțare a piețelor de mărfuri, începând cu anii ’80. Pare incredibil acum, dar petrolul a devenit o marfă tranzacționabilă pe piețele financiare mai întâi ca instrument financiar derivat, ceva ce speculatorii puteau cumpăra și vinde pe la începutul și mijlocul anilor ’80. Petrolul, ca contract financiar, e un produs al anilor ’80. Cunosc bancheri care au creat acele prime contracte. Sunt pensionați acum, dar au povești despre acea vreme. Așa cum am scris și în carte, piața financiară a petrolului a fost creată aproape printr-un accident. Principalul produs al pieței de mărfuri din New York, New York Mercantile Exchange, era cartoful de Maine, iar o mare criză agricolă în Maine a dus la colapsul contractelor pe New York Mercantile Exchange. Piața s-a trezit că nu mai are un contract popular, așa că au zis ‘hai să încercăm petrolul’, iar restul e istorie. Sunt un mare pasionat de istorie iar această poveste, a cartofului care a adus petrolul pe piețele financiare, mi se pare fascinantă!
Iar finanțarea piețelor de petrol a permis pentru prima dată comercianților să transfere riscul legat de prețuri din propria contabilitate către piețe, ceea ce i-a ajutat să își asume mult mai multe riscuri, mai ușor, mai sigur, să obțină mult mai multe finanțări. Și să devină mai rezilienți, deoarece în anii '60 și '70 caracteristica comună a multor traderi era că nu supraviețuiau prea mult pe piață. Unii traderi ne-au povestit că în fiecare noapte aveau coșmaruri când pariau compania pe o singură tranzacție, deoarece erai expus fluctuației prețurilor iar piața se putea mișca împotriva ta. Dacă pariai greșit, era game over. Iar în anii '70, piața a avut fluctuații masive, de la 1,50$ la 5$, apoi de la 5$ la $11 și 13$, în decurs de numai zece ani. Așadar, această atenuare a impactului prețurilor pe care a permis-o finanțarea pieței a fost foarte importantă. De asemenea, a permis traderilor să speculeze mult mai ușor cu informațiile pe care le obțineau.
Al treilea val a fost prăbușirea Uniunii Sovietice, între 1989 și 1991. URSS-ul era unul dintre cei mai mari producători de mărfuri și resurse, dar era închisă. Aluminiul rusesc mergea în cea mai mare parte către blocul sovietic, comunist. Nu prea ieșea pe piețele internaționale. Iar traderii au ajuns în Rusia, în ce a devenit apoi Federația Rusă, imediat după colapsul URSS-ului. Un trader ne-a povestit în glumă cum au decolat din Moscova într-un zbor intern către republica sovietică Kazahstan și au aterizat, câteva ore mai târziu, la Astana, în republica independentă Kazahstan. Probabil e o exagerare, dar arată spiritul acelor zile. Iar Rusia le-a deschis oportunități fantastice. Țara era săracă și avea o mare nevoie de capital iar traderii au venit, la propriu, cu saci de bani. Îți puteai dubla investițiile rapid, deoarece mărfurile și materialele erau în Rusia la jumătate de preț față de piețele internaționale. Așa că oportunitățile de profit au fost fantastice. Din punctul meu de vedere, traderii au creat ce a devenit apoi Rusia. Căci întreaga clasă a oligarhilor ruși provine din piața resurselor naturale iar Vladimir Putin are legături foarte puternice cu traderii, mai ales în domeniul petrolului. Comerțul acesta a ajutat la crearea oamenilor de afaceri care conduc țara acum și îi influențează politica.
Iar al patrulea val a fost generat de industrializarea și urbanizarea Chinei de la mijlocul anilor 1990 către anii 2000, mai ales după 2000-2001. Dacă ai fi întrebat un trader despre China, în 1993, de exemplu, ți-ar fi spus că este o mare sursă de materiale, căci China era un exportator pe atunci. China a fost un exportator de petrol până în 1993 - a devenit un importator net în 1994. Unul dintre traderii cu care am discutat pentru carte, care fusese implicat și în scandalul petrolului pentru hrană, avea ca specializare exportul petrolului chinez către SUA, din porturile chinezești în porturile americane de pe coasta de vest. Iar astăzi China este cel mai mare importator de petrol din lume! A fost o creștere uriașă a consumului intern. Pe piața cuprului, de exemplu, China s-a transformat dintr-o țară cu un consum egal Belgiei, o mică țară europeană, în importatorul a 50% din producția globală de cupru. Iar această creștere masivă a cererii, în mai puțin de 20 de ani, a oferit o ocazie incredibilă traderilor. Creșterea consumului, mai ales după aderarea Chinei la Organizația Mondială a Comerțului (WTO), a dus și la creșterea prețurilor iar lumea resurselor naturale se luptă cu această creștere a prețurilor. Când piața e strânsă și prețurile sunt mari, mai mari ca de obicei, aceasta este o piață bună pentru traderi pentru că pot obține marje de profit mai bune la volume mai mari iar oportunitatea de a face bani e fantastică. Dezvoltarea Chinei cred că a fost cea mai mare oportunitate de profit pentru traderi.
Următorul meu interviu este cu istoricul Roger Crowley, unul dintre autorii mei preferați, despre cea mai recentă carte a sa, Spice, despre comerțul cu mirodenii din secolul 16 din Asia. Iar multe dintre personajele din cartea voastră par desprinse din acel peisaj, de comercianți-pirați-soldați-colonizatori. Marc Rich, de exemplu, pare aproape fictiv.
Părinții mei, în Spania, nu înțelegeau exact despre ce fel de industrie scriu eu, ca jurnalist, și țin minte că mama m-a întrebat odată cum arată un trader de commodities. Ca să-i descriu, am apelat la Hollywood, căci iubește filmele, așa că i-am spus că un trader are ceva din Lupul de pe Wall Street, ceva din James Bond și ceva din Pirații din Caraibe. Arhetipul traderului de resurse naturale ar fi un amalgam de astfel de personaje.
Marc Rich este părintele, nașul industriei traderilor. Nu este singurul și probabil că nu a fost primul în multe dintre aceste nișe. Dar el este cel care a pus la punct această afacere. Ajunge de tânăr în America, ca imigrant, la șase ani și fără să știe engleză. Se angajează apoi și promovează într-o companie care domina piața de mărfuri la acea vreme, un fel de Glencore al anilor 1960-70. Vorbim de Philipp Brothers. Iar Marc este trimis să lucreze la biroul din Madrid, în ultima parte a dictaturii generalului Franco. Spania era cel mai mare producător de mercur, o resursă la mare căutare pentru baterii, mai ales în echipamentele militare. Pe fundalul războaielor din Vietnam și Coreea, era o mare cerere de mercur pentru baterii. Iar Marc face contracte uriașe pentru mercur. (Ca o paranteză, lucrurile par mereu la fel, căci, așa cum americanii erau îngrijorați pe atunci de sursele de mercur, la fel sunt astăzi cu sursele de cobalt și litiu din China pentru vehicule electrice. Înlocuiești numele țării și al materiei prime și istoria se repetă, până se așază piața.)
Așa că Marc începe să câștige foarte mulți bani și intuiește o oportunitate de profit din tranzacționarea petrolului. La acel moment, petrolul nu era încă un produs tranzacționabil global, cu adevărat, tocmai devenea unul, după spargerea monopolurilor și a integrării verticale a companiilor de profil în anii '70. Marc începe să tranzacționeze petrol și generează mult profit, rapid. Își asumă riscuri enorme, dar dă lovitura. Însă Philipp Brothers era o companie foarte conservatoare. Nimeni nu e uitat la plată, dar nici nu sunt plătiți foarte mult. Iar Marc vrea un bonus uriaș, de câteva sute de mii de dolari (cam 3 milioane de dolari, la valoarea de azi). Nu înseamnă prea mult - deși pentru mine înseamnă ceva (râde). Iar CEO-ul Philipp Brothers îi spune că nici să nu se gândească să fie plătit atât. ‘Atunci plec’, le-a răspuns Mac. Și o face. Ca să înțelegi, nimeni nu pleca de la Philipp Brothers pe atunci. Ca să fac o paralelă cu media, e ca și cum ai pleca de la The New York Times. Sau de la Financial Times (cum mi s-a spus mie; dar și eu am plecat). Așa că Marc Rich își fondează propria companie, Marc Rich + Co., împreună cu unul dintre colegii săi, pornind de la zero, și începe să tranzacționeze petrol. A inventat și a aplicat, pe parcurs, toate tehnicile, decepțiile și scurtăturile cu care este asociată astăzi industria aceasta, inclusiv mita. A și mărturisit că a dat mită în stânga și-n dreapta. Face afaceri cu absolut toată lumea, de la Augusto Pinochet, dictatorul de dreapta din Chile, la Fidel Castro, dictatorul de stânga din Cuba. Nu-i pasă de taberele politice, cât timp poate face bani. El a creat arhetipul traderului de azi, care tranzacționează tot felul de mărfuri; și a companiei controlate de câțiva parteneri, cu acționariat privat. Cu un singur obiectiv - să facă bani, fără să le pese de politică. ‘Un guvern poate spune despre Pinochet sau Castro că sunt dictatori. Alt guvern îi numește revoluționari. Noi nu suntem aici să luăm partea cuiva, doar să facem profit. Suntem apolitici’ - deși asta însemna, deseori, imorali.
Căderea lui, declinul, a început când echipa sa s-a revoltat practic împotriva lui și, pe parcursul a doar 18 luni, s-au desprins două companii care domină industria și în prezent: Glencore, firma lui Marc Rich, și Trafigura, firma unor foști angajați nemulțumiți de el. Chiar și astăzi, cele două sunt în orice top 5 al traderilor. Marc Rich a fost probabil figura fundamentală a industriei în ultimii 50 de ani. A fost mereu primul? Nu, și sunt alții care trebuie creditați cu apariția diverselor forme de trading. Dar a fost cel mai de succes trader - deși poate în zadar. A devenit imaginea industriei, acel miliardar învăluit de fum de trabuc, cu dosare penale, care face comerț cu inamicii Americii, precum Iranul. A fost urmărit internațional, cu dosare penale pe numele lui - dar a fost grațiat în cele din urmă de Bill Clinton, în ultima lui zi ca președinte al SUA. (O nouă paranteză, despre cum lucrurile sunt circulare în istorie: procurorul care l-a urmărit pe Marc Rich era Rudy Giuliani, care a devenit apoi o forță în politica americană și, mai târziu, avocat al lui Donald Trump.)
După atâtea lecturi ale cărții, numele companiilor pe care le menționezi îmi par celebre - Glencore, Trafigura, Vitol, Cargill - dar ele sunt giganți necunoscuți majorității oamenilor. Acum câteva săptămâni, când a început criza tarifelor lui Donald Trump, lumea a aflat despre importanța pieței obligațiunilor. Dar e normal ca nișa obligațiunilor să fie necunoscută, căci, trebuie să recunoaștem, e plictisitoare (sper să mă ierte jurnaliștii de profil). Însă piața de commodities numai plictisitoare nu e! Ci de-a dreptul fascinantă și cu impact geopolitic uriaș. Cum de uriașii ăștia sunt în continuare aproape invizibili?!
Sunt invizibili în mod intenționat. Multe dintre aceste companii nu-și doresc deloc un profil public. Fac afaceri în zone dificile ale lumii și consideră că secretomania le oferă un avantaj de business. Eu cred că asta e o prostie, dar așa preferă ei.
Când lumea ne întreabă cât ne-a luat să scriem cartea, pot să răspund că, din momentul în care Jack și cu mine am făcut planul cărții, pe capitole, pe peretele casei în ferma lui Jack din sudul Angliei, documentarea ne-a luat cam doi ani și scrierea efectivă a textului între șase și nouă luni. Dar, de fapt, cartea e rezultatul a 10-20 de ani de documentare profesională, în munca noastră jurnalistică.
Cartea începe cu războiul din Libia, pe care l-am acoperit pe teren, ca jurnalist Financial Times. Am fost multe luni în rotație acolo - ăsta-i termenul pe care-l folosim pentru zonele de război, ca jurnaliști, căci este foarte obositor - lucrezi non-stop și funcționezi pe adrenalină, așa că trebuie să fii înlocuit, în rotație. Nu-ți dai seama cât de obosit ești decât în drumul cu mașina către aeroport, de la Benghazi la Cairo, 18 ore.
Este foarte dificil să obții informații despre aceste companii, chiar și în afara zonelor de război. Cargill, de exemplu, nu publică nicio informație financiară despre ei. Așa că e complicat să scrii despre aceste companii, ca jurnalist. Nici politicienii nu știu foarte multe lucruri despre ele. Iar traderii își păstrează un profil discret. Nu vorbesc în public, nu dau interviuri, dacă sunt contactați de un jurnalist îl refuză sau răspund vag. Și mie mi se pare incredibil cum de au reușit să se ferească atât de mult timp de atenția publică. Dar lucrurile încep să se schimbe - și datorită cărții noastre. Din când în când, Jack și cu mine suntem sunați de politicieni, de policymakers, să venim să explicăm ce se întâmplă pe aceste piețe. Sentimentul imediat, ca autori, e de mândrie, căci am scris cartea și ca să facem lumină în această industrie, așa că este ceea ce ne dorim. Suntem flatați, da, dar și îngroziți că guvernele se bazează pe noi ca surse de informații. Ne vine să spunem: ‘Serios?! Voi, ca guvern, aveți atâtea surse la dispoziție, banca centrală, ministerul de finanțe, al apărării, servicii de informații, o groază de agenții puternice’. Așa că, chit că suntem mândri și flatați de mesajele lor, ne dăm seama că guvernele sunt în întuneric, n-au idee despre lucrurile astea și le lipsesc informații importante. Căci, da, industria asta face treabă bună în a-și păstra secretele. Poate că Cargill, într-o țară agricolă, ca România, mai e cunoscută. Dar majoritatea traderilor sunt invizibili.
Chiar și în mediul de afaceri, când mergem la New York, de exemplu, să vorbim despre Vitol sau Trafigura, primul lucru pe care trebuie să-l fac e să-i învăț cum se pronunță Vitol. Vitól, cu accent pe ó, nu Vítol, cum îi spun americanii, cu accent pe í. Mi s-a întâmplat recent cu un director senior al unei bănci centrale dintr-o țară G7, ca să înțelegi. Nu știa nici măcar numele acestui gigant - vorbim despre o companie absolut esențială în industria globală a petrolului. În 2025, într-un moment în care suntem extrem de îngrijorați despre sursele de energie. E ca și cum nu am ști numele celor mai mari bănci de le Wall Street.
Prima dată când am aflat despre ele a fost în perioada pandemiei, când m-am apucat să citesc presa economică. Unul dintre cele mai importante episoade a fost când au salvat practic piața petrolului, în momentul în care cererea a picat brusc, odată cu închiderea economiilor, la începutul pandemiei, cumpărând și păstrând, inclusiv pe flote, în largul coastelor, cantități uriașe de petrol. E un exemplu perfect de cum pot da lovitura, ca profit, dar și că reprezintă un liant esențial al piețelor, unind toate colțurile planetei.
Da, sunt de acord. Un lucru interesant, când te gândești la conectarea lumii, pe care obișnuiam să îl spun când am început să documentăm cartea, e că treaba unui trader de mărfuri este relativ simplă, pentru că producătorii și consumatorii lasă bani pe masă. Nimeni nu poate face perfect și munca de producție, și pe cea de distribuție și vânzare. Le spuneam într-un fel traderilor cu care vorbeam că această intermediere înseamnă pentru ei bani facili, aproape free money. Dar Ian Taylor, fostul CEO al gigantului Vitol, mi-a răspuns: „Javier, dacă ar fi fost atât de ușor, nu crezi că ar fi făcut-o toți? E un business foarte dificil.” Și că faptul că au supraviețuit decenii, ca firmă, înseamnă că a) ceea ce fac ei este necesar și b) că este ceva mai dificil decât pare. A fost foarte supărat pe mine. Dar a fost o modalitate bună de a-l face să vorbească, căci era foarte greu de intervievat. Și cred că avea dreptate. Faptul că aceste companii rezistă și prosperă, într-un mediu capitalist atât de dur, înseamnă că este o nevoie clară pentru ele pe piață.
Ai spus într-un interviu că epoca lor de glorie a apus. Dar nu intrăm oare într-un nou ciclu economic global în care este mare nevoie de ei și în care pot face din nou profituri uriașe?
Jack și cu mine am avut multe dezbateri despre asta. Nu poți ghici viitorul. Nu am anticipat, de exemplu, cum va schimba viața modernă o pandemie, oprind comerțul timp de luni de zile. Nu l-am anticipat nici pe Donald Trump și fenomenul MAGA. Nici evoluția Rusiei și războiul din Ucraina. Toate acestea au creat oportunități fantastice pentru traderi.
Poate ce putem spune acum e că a apus epoca profiturilor uriașe. Poate vor fi ocazii, factori extraordinari care să genereze uneori câștiguri extraordinare, dar, în medie, vremurile în care investeai o sută de milioane de dolari și câștigai un miliard au apus. Da, aceste companii fac profituri foarte mari și acum, dar au și investit o mare parte din ei, în logistică, de exemplu, sau în acțiuni. Ai nevoie acum să deții porturi, facilități de stocare, rafinării, propriile flote etc. Glencore, de exemplu, în minerit, făcea înainte 30-40% profit - acum sub zece la sută.
În plus, cred că a apus și vremea afacerilor sălbatice, deoarece autoritățile, mai ales în SUA, dar și în UK sau Elveția, au zis ‘gata, destul cu mita și evaziunea’. O mare parte dintre traderi au fost îmblânziți.
Dar a apărut o nouă zonă de acțiune. S-au mutat din Elveția și Londra în Dubai, Singapore sau Hong Kong, noi centre financiare cu capital din est. Vedem cum traderii folosesc flote fantomă, petroliere nemarcate, vapoare ruginite vechi de 25 de ani, din Rusia, Venezuela etc.
Ai mai spus și că, dacă războiul din Ucraina ar fi avut loc în deceniile sălbatice ale traderilor de pe vremuri, lucrurile ar fi stat cu totul altfel, față de azi când acțiunile lor nu mai sunt atât de negre, ci… gri.
Dacă războiul din Ucraina ar fi avut loc acum 20 de ani, toată lumea ar fi ocolit sancțiunile, toată lumea ar fi jucat murdar. Companii europene ar fi folosit subsidiare și companii suveică de prin insulele Cayman, de exemplu, și ar fi continuat să facă afaceri cu Rusia. Este un indiciu că unele lucruri s-au schimbat. Chiar dacă unii jucători, din afara Europei, fac în continuare asta.
Subtitlul cărții este „Despre bani, putere și traderii resurselor planetare”. Tradingul resurselor naturale este un instrument geopolitic extrem de puternic. De ce nu a intrat China, în mod dominant, pe aceste piețe? Vedem jucători chinezi similari cu cei occidentali, de până acum?
Nu în același fel. Din două motive. Da, China vede elementul geopolitic al acestui trading, dar abordarea ei, strategia ei este de a se alimenta pe ea, cu prioritate, cu aceste mărfuri esențiale, prin intermediul unor companii susținute de stat - controlate ori deținute direct de stat. Sunt mai degrabă agenții de procurement pentru guvernul chinez, decât companii implicate în trading internațional. Cumpără pe glob mărfuri pentru China și le aduc acasă, fie că vorbim de soia în Brazilia, de petrol din Angola sau de minereu de cupru din Peru. Asta este afacerea lor principală. Și e un model foarte diferit de cel al traderilor tradiționali occidentali, care cumpărau de la oricine și vindeau peste tot, pe glob.
Cealaltă diferență mare este abordarea lor a riscurilor comerciale, comparativ cu companiile din Europa sau SUA. Traderii chinezi sunt deținuți ori controlați de stat, sub regulile partidului comunist, care acceptă profituri mari, da, dar refuză pierderile mari - de care nu poți scăpa complet. Unele companii din China încearcă să facă un astfel de trading, cu susținerea guvernului, și poate se descurcă bine doi sau trei ani. Dar, inevitabil, în al patrulea an pierd bani, așa cum se întâmplă mereu pe piața resurselor naturale. Sunt ani buni, și ani dificili. Așa că se opresc. În China, ai voie să faci bani, dar nu ai voie să pierzi mulți bani. Și nu poți construi așa un business de trading. Poate o să vedem o abordare diferită în viitor, căci impactul geopolitic este evident și unul mare, iar traderii pot fi instrumente ale Chinei pentru a-și atinge obiectivele. Dar nu cred că va fi la fel ca în cazul companiilor istorice de trading, care jucau politic doar pentru interesele lor financiare, fără tabere geopolitice și doar cu calcule de profit privind ce tabără va câștiga într-un război civil, de exemplu.
Dar China are un impact aici, deja. Faptul că are unul dintre cei mai mari traderi din agricultură înseamnă, în prezent, în războiul comercial al tarifelor, că poate refuza exporturile americane, cumpărând din Brazilia, Argentina, Australia sau Canada. Iar acesta este un mesaj politic uriaș.
Am impresia că ne îndreptăm din nou către o perioadă de volatilitate în comerțul internațional, în această fragmentare, nu oprire, a globalizării. Și că traderii vor continua să prospere, căci, așa cum scrieți în carte, lor nu le pasă neapărat în ce direcție merg prețurile, ci câștigă din diferențe.
Am ieșit la masă cu Ian Taylor și, poate pentru că comandase o sticlă de vin foarte bun, am discutat mai deschis. Am avut o relație foarte bună cu el și ne-a ajutat foarte mult în documentarea cărții. Dar era o relație complicată, căci avea aceste două fețe - James Bond și Piratul din Caraibe. Mi-a spus, „Javier, la sfârșitul zilei, noi doi nu suntem foarte diferiți. Desigur, costumele mele sunt mai bune, croitorul meu e mai bun (nu i-am zis că eu nu am croitor, ci le iau din magazin). Amândoi avem nevoie de volatilitate. Dacă nu se întâmplă nimic, nu ai avea despre ce să scrii și să vinzi ziare. Așa că amândoi avem nevoie de volatilitate ca să facem bani.” Sunt de acord cu el. Lumea s-a schimbat masiv. Și eu văd un viitor plin de volatilitate, ceea ce va fi bine pentru traderi. Dar marea condiție de care depind e să se păstreze o creștere economică globală cât de cât sănătoasă. De aceea traderii sunt îngrijorați de politicile lui Donald Trump, pentru că provoacă volatilitate pe piețe, da, dar pot și omorî economia globală. Iar cererea de mărfuri să intre în picaj. Afacerea lor e să vândă mărfuri, iar pentru asta au nevoie de cerere. Prea multă volatilitate poate omorî afacerile.
Poate o să-i ajute trendurile politice actuale, căci vedem o nevoie clară de a asigura lanțurile de aprovizionare cu mărfurile esențiale, mai ales în Europa.
Da, probabil o să-i ajute. Orice îi ajută, dacă se păstrează creșterea economică și cererea de materiale.
Care e mesajul tău pentru cititorii români? De ce ar trebui să fim foarte interesați de aceste companii invizibile?
Pentru că peste tot în lume, și în România, din momentul în care te dai jos din pat ești clientul traderilor de commodities, fără să-ți dai seama. Dacă îți faci o cană de cafea, acea cafea a fost vândută de un trader pe care nu-l cunoști. Când aprinzi lumina, energia a ajuns la tine printr-un trader. Când pornești motorul, să pleci la muncă, benzina folosită a fost adusă de un trader, la fel și aluminiul mașinii în care te-ai urcat. Iar eu cred că trebuie să știm cine sunt cei care ne asigură toate aceste lucruri esențiale din jurul nostru, fără să le considerăm ceva dat - și să ne dăm seama că, acum, nu prea știm multe lucruri despre ei. O mare parte a acestui comerț este invizibil. De asta am scris cartea și de aceea cred că merită citită.
Îți mulțumesc foarte mult, mai ales pentru carte, dar și pentru poate cea mai prețioasă marfă - timpul tău.
Și eu îți mulțumesc pentru timp și interes. Și mă bucur că ediția românească este atât de bine tradusă - am verificat și cu un prieten din Spania care cunoaște româna (râde).
