Michał Wasiucionek -„Viața socială și ritualul cafelei”
Un fragment din spectaculosul volum colectiv de istorie „Lux, modă și alte bagatele politicești în Europa de Sud-Est, în secolele XVI–XIX”.
În filele care precedă Letopisețul Țării Moldovei, cunoscute sub titlul O samă de cuvinte, cronicarul Ion Neculce ne povestește o istorioară amuzantă despre „prima întâlnire” a unui moldovean cu cafeaua. Potrivit lui Neculce, întâmplarea s-a petrecut în 1504, când logofătul Ioan Tăutu a sosit la Înalta Poartă cu solie, ca să închine țara turcilor și să plătească tribut. La palatul Topkapı s-au desfășurat o suită de ceremonii complicate: boierul moldovean a fost dus în cea de-a doua curte, unde i s-au scos încălțările și a fost așezat la masă alături de marele vizir. Tratația era încărcată de semnificații politice, căci prin acceptarea ospitalității sultanului logofătul Tăutu accepta implicit și autoritatea acestuia. La finalul mesei, un servitor a adus o ceașcă cu o băutură neagră și aburindă, oferind-o boierului. Neștiind cum să procedeze și nevrând să-și jignească gazdele, Tăutu a ridicat ceașca, a închinat în cinstea sultanului și a vizirului, după care a sorbit toată cafeaua fierbinte.
Povestea relatată de Neculce este fără îndoială amuzantă, dar nu ne îndoim că e vorba doar de o „tradiție inventată”, de vreme ce cafeaua a ajuns la Constantinopol abia pe la mijlocul secolului al XVI-lea; a fost adusă însă iute la curtea sultanului, răspândindu-se ulterior în întreg Imperiul Otoman. În timpul domniei lui Suleiman Magnificul a fost creată funcția de kahvecibașı, care desemna responsabilul cu prepararea cafelei la curte. Au apărut apoi cafenele în toate orașele din imperiu, iar la începutul secolului al XIX-lea numărul lor se ridica la 2.500. La mijlocul veacului al XVII-lea exista o cafenea aproape în fiecare oraș.
În Moldova și Țara Românească cafenelele apar destul de târziu, căci prima cafenea (kahvehane) atestată documentar este înființată la București abia în 1667. Știm însă că cei mai mulți consumatori de cafea din principate savurau licoarea preferată fie acasă, fie - în cazul dregătorilor - la curtea domnului. În 1700, ambasadorul federației polono-lituaniene, Rafal Leszczyński, relata că în timpul vizitei sale la curtea lui Antioh Cantemir i s-a oferit cafea, șerbet și dulciuri. Prin urmare, la vremea când Neculce scria povestea logofătului Tăutu, cititorii săi erau de mult familiarizați cu ritualul cafelei, drept care vor fi înțeles cu repeziciune unde greșise bietul trimis moldovean.
Succesul cafelei și răspândirea ei în sud-estul Europei sunt legate de moștenirea culturală otomană a acestei regiuni, unde cafeaua turcească a fost vreme îndelungată băutura cea mai populară. În același timp, răspândirea cafelei demonstrează complexitatea interacțiunilor de natură politică, economică și culturală din perioada premodernă. Pentru a ajunge la București, boabele de cafea erau purtate într-o lungă călătorie, traversând ținuturi întinse ale Imperiului Otoman. Trebuie menționat, totodată, că impunerea cafelei ca băutură nu a fost lipsită de controverse. Din cauza ei s-au iscat o serie de dispute culturale și religioase, iar autoritățile au fost constant interesate de itinerariile acestui produs în perioada premodernă. Boabele de cafea pot fi incluse, așadar, printre cele mai contestate, dar în același timp și printre cele mai „influente” produse de larg consum; cafeaua a schimbat obiceiurile existente și a creat noi tipare de viață socială, conectând traiul cotidian la rețelele comerciale globale. Cu alte cuvinte, s-ar putea spune că banala ceașcă de cafea reflecta transformările care se petreceau în societatea Europei de sud-est.
Ce anume ne poate arăta o ceașcă de cafea? Mai întâi, ea oglindește extinderea granițelor imperiale, legând anumite regiuni într-o rețea globală. Deși cafeaua este originară din Etiopia, tehnica preparării boabelor de cafea provine din Yemen, unde cafeaua era băută în secolul al XV-lea ca energizant și ca leac. Răspândirea globală a cafelei a început odată cu ascensiunea otomanilor, care au subjugat Egiptul în 1517, iar două decenii mai târziu Yemenul. La început, nu au acordat mare atenție acestei licori ciudate, căci interesele lor în Marea Roșie priveau mai degrabă mirodeniile și amenințarea militară a portughezilor, care își construiau, după expediția lui Vasco da Gama, propriul imperiu în Oceanul Indian. Porturile din Yemen și marele centru comercial Cairo au jucat un rol decisiv în comerțul medieval cu mirodenii prin direcționarea importurilor din India și Asia de sud-est spre Marea Mediterană. Această rută a mirodeniilor și-a pierdut importanța la începutul secolului al XVII-lea, dar negustorii găsiseră deja o marfă nouă pe care o puteau trimite către teritoriile otomane: cafeaua.
Înainte de a ajunge la Constantinopol, București sau Sarajevo, boabele de cafea urmau un drum anevoios care începea în munții din Yemen, stăpâniți de triburile șiite, greu de controlat de guvernatorii otomani. De acolo erau transportate către centrele maritime; cel mai important era portul Mocha, al cărui nume a rămas strâns legat de comerțul cu cafea. Corăbiile duceau boabele spre nord, la Jedda și Cairo. Acesta din urmă, un oraș imens care rivaliza cu Constantinopolul, devenise cel mai mare centru de tranzit pentru comerțul cu cafea, controlat de negustorii locali și de comandanții turci, care trimiteau boabele de cafea la Constantinopol sau în alte centre ale Mediteranei otomane. În sud-estul Europei comerțul cu cafea pare să fi fost dominat de negustorii armeni. După ce otomanii au fost nevoiți să părăsească Yemenul, în 1635, comerțul cu cafea a continuat și chiar s-a extins. Cafeaua din Yemen a dominat piața de consum până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când a început să aibă un competitor în cafeaua ieftină și de o calitate mai slabă provenită de pe plantațiile controlate de francezi în Caraibe.
Ce se întâmpla cu boabele de cafea odată ajunse la destinație? Relatările vremii menționează că boabele erau măcinate și apoi fierte în recipiente de cupru îmbrăcate în alamă (ibriq), a căror formă specifică asigura fierberea rapidă, dar și păstrarea gustului și a aromei. Acest mod de preparare a cafelei s-a păstrat în Balcani și în Orientul Mijlociu. După fierbere, cafeaua era turnată în cești mici și servită fierbinte, cu zahăr, dulciuri și șerbet. Adăugarea de lapte în cafea era foarte rar întâlnită și de altfel descurajată de medici: Dawud al-Antaki, un medic creștin din Cairo, avertiza că laptele adăugat în cafea putea provoca lepră, iar opinia lui a fost preluată de numeroase tratate medicale occidentale.
Obiceiul de a bea cafeaua fierbinte a avut câteva consecințe notabile. Licoarea nu putea fi vândută de vânzătorii ambulanți care ofereau diverse feluri de băuturi reci, precum boza sau braga. Pentru a savura o ceașcă de cafea, ea trebuia pregătită acasă sau la cafenea. De vreme ce multe persoane nu dispuneau de condițiile necesare, popularitatea cafelei a dus la creșterea numărului cafenelelor în toate orașele otomane. De altfel, cafenelele au armonizat condițiile de trai cu vechile obiceiuri. În tradiția islamică, separarea sferei masculine de cea feminină era importantă. Familiile care aveau case suficient de mari dispuneau de un spațiu dedicat bărbaților (selamlik) și de un spațiu dedicat femeilor (haremlik). În acest fel, fiecare membru al familiei putea face vizite și primi oaspeți de același sex fără să încalce normele sociale. Delimitarea respectivă era însă inaccesibilă majorității populației, care locuia în case cu o singură cameră. Cafeneaua oferea, așadar, o soluție acceptabilă pentru toată lumea: bărbații se întâlneau acolo cu prietenii și vecinii, în timp ce femeile puteau socializa acasă, în absența soților. Mai mult, în spațiile urbane cu puține locuri de întâlnire, cafenelele, alături de moschei, au devenit centre ale vieții sociale ale mahalalelor.
Cafenelele din mahalale nu erau deloc locuri liniștite, unde clienții savurau câte o ceașcă de cafea. Mărturiile vremii le descriu drept locuri aglomerate și zgomotoase, unde se întâlneau persoane aparținând tuturor categoriilor sociale. Pe lângă cafea, clienții aveau ocazia să afle noutăți și diverse zvonuri, să discute politică, să cânte, să fumeze, să urmărească piese ale teatrului de umbre (karagöz) sau să asculte povești și legende. De fapt, anumite cronici otomane din secolul al XVII-lea au fost scrise nu pentru a fi citite, ci pentru a fi recitate cu acompaniament de cobză (saz) în asemenea adunări; este și cazul cronicii lirice dedicate revoltei ienicerilor și uciderii sultanului Osman II, în 1622. Bună parte din poezia otomană a fost compusă și citită în cafenele, de amatori și de poeți consacrați deopotrivă. Cafenelele ofereau o paletă largă de activități de petrecere a timpului liber și au devenit spații publice importante în Imperiul Otoman. Drept urmare, au început să fie frecventate și de oamenii înstăriți, musulmani sau creștini, care își permiteau să bea cafea acasă; pentru acești clienți au apărut spații separate, de obicei la etaj.
În ciuda popularității și a avantajelor oferite, cafenelele aveau și destui dușmani. Criticile veneau în principal din două direcții. Mai întâi, atmosfera lor relaxată și zgomotoasă era privită cu îngrijorare de autorități, care, sub imperativul păstrării ordinii și calmului, au încercat să le stigmatizeze, numindu-le cuiburi ale lenei și depravării. Înalta Poartă a poruncit în repetate rânduri închiderea cafenelelor, cum s-a întâmplat de pildă în 1633, când sultanul Murad IV a hotărât chiar decapitarea celor care nu se supuneau. Pe de altă parte, temerile stăpânirii nu erau lipsite de temei, căci revoltele ienicerilor din 1703 și 1807 au început în cafenelele din Constantinopol; ambele au dus la înlăturarea sultanilor. De altfel, numeroase cafenele din capitală erau deținute de membri ai corpului de ieniceri, trupele de elită ale sultanului, care se impun din secolul al XVII-lea drept o forță armată puternică, hotărâtă să își apere cu orice preț propriile interese. Exemplul proprietarilor de cafenele care participau la dezbateri politice (devlet sohbetleri) a determinat autoritățile să-i supravegheze pentru a-i putea ține sub control.
Prin urmare, principala grijă a autorităților era legată de activitățile desfășurate în cafenele, și nu de băutura în sine, în vreme ce argumentele de ordin religios susțineau că noua băutură era incompatibilă cu credința. Pe de o parte, cei mai mulți membri ai clerului musulman (ulema), asemenea autorităților laice, dezaprobau atmosfera din cafenele, susținând că determină proliferarea comportamentelor imorale și îi îndepărtează pe credincioși de serviciul religios; nu erau de acord nici cu faptul că acolo interacționau oameni cu religii și condiții sociale diferite. Existau și ulemale cu opinii stricte în privința băuturii în sine, insistând asupra interdicției Coranului de a consuma alcool, opiu și alte substanțe halucinogene. Un învățat influent din Bosnia, Hasan Kafi Akhisari, susținea că „este nevoie ca persoanele inteligente să se țină departe de cafea în totalitate, cu atât mai mult cu cât, continuând să o bea, se aduce o pagubă trupului, ce are efecte și atunci când renunță să mai bea”. Unii au mers până într-acolo încât au declarat că păcatul de a bea cafea este mai mare decât consumul de alcool, o prohibiție deja bine consolidată în tradiția islamului. Trebuie însă subliniat că aceste opinii nu erau împărtășite de toată lumea, iar viziunea puritană a lui Akhisari era contestată de învățații care aveau o atitudine mai îngăduitoare față de cafea. Colecțiile de manuscrise ale vremii abundă în texte polemice care adoptă una din cele două poziții; faptul că acolo sunt incluse și scurte cântece populare în favoarea sau împotriva cafelei demonstrează că subiectul suscita nu doar interesul legiuitorilor, ci și al populației.
Elitele creștine din Imperiul Otoman par să nu fi adoptat o poziție strictă împotriva cafelei; au urmat modelul oferit de musulmani în ce privește frecventarea cafenelelor și savurarea băuturii, spre deosebire de opoziția manifestată la introducerea tutunului. Totuși, nu putem susține în acest caz acceptarea necondițională a cafelei și a răspândirii acesteia. Pentru ierarhii ortodocși pericolul cel mai mare îl reprezentau apostazia și interacțiunea creștinilor cu musulmanii în același spațiu. Așa cum reiese dintr-o serie de texte despre martirii creștini din vremea stăpânirii otomane, activitățile de socializare ce traversau granițele religioase erau privite ca o amenințare la adresa Bisericii, concretizată prin apostazie și convertirea la islam. Drept urmare, textele despre martiri pot fi privite și ca pilde moralizatoare în încercarea de a-i descuraja pe creștini să frecventeze cafenelele.
În cele din urmă, încercările autorităților politice și religioase de a opri extinderea modei cafenelelor au fost zadarnice, iar băutul cafelei a devenit un obicei cotidian în toate colțurile imperiului. Cu timpul, cafeaua i-a depășit granițele, dar a rămas asociată moștenirii otomane. Cafenelele au apărut și în orașele Europei creștine, dar mult mai târziu. Vizitând Ragusa la mijlocul veacului al XVII-lea călătorul otoman Evliya Çelebi nu a menționat nici o cafenea, dat fiind că prima a apărut abia în 1708, iar în orașul Split și mai târziu, în 1772. În Veneția, cel mai important port al comerțului levantin, primele cafenele s-au deschis după 1660; i-au urmat Londra, Parisul și Viena, unde cafenelele au prosperat. Asocierea cafelei cu Imperiul Otoman nu s-a pierdut nici o clipă: în Anglia, proprietarii de cafenele își îmbrăcau personalul în haine „orientale” pentru a atrage clientela, în timp ce poetul polonez Wacław Potocki și-a intitulat micul poem despre cafea „Despre băutura turcească”. La fel ca în Imperiul Otoman, răspândirea cafelei în Occident a fost întâmpinată cu aceleași obiecții privind normele morale; au existat chiar voci care susțineau că băutorii de cafea creștini se puteau converti cu mai mare ușurință la islam.
După ce cafeaua a devenit o constantă a civilizației sud-est europene, au fost adoptate noi obiceiuri și noi produse. Istoriia lui Iordache Stavarache, biv vel spătar și bași capichihaia al Țării Muntenești din 1767 amintește ibricul de argint și ceștile de porțelan (filigenele) aduse din China. Nu era vorba de nici o exagerare: porțelanul chinezesc era foarte apreciat în Iran și la curtea otomană încă din Evul Mediu, fiind considerat un produs de lux, datorită calității și aspectului său. Știm că porțelanul chinezesc a devenit popular în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea; săpăturile arheologice de la Camenița, stăpânită de otomani între 1672 și 1699, susțin această afirmație. În ciuda dominației otomane de scurtă durată, în oraș au existat zece cafenele, și arheologii au găsit peste 100 de vase și recipiente destinate pregătirii cafelei, dintre care jumătate fuseseră aduse din China, iar 30 din Kütahya, un important centru de producție a ceramicii din Anatolia, de unde se importau cantități mari de cești și alte ustensile asociate cafelei. Consumul acestei băuturi a condus așadar la importul altor produse de lux, care intrau astfel în viața cotidiană.
Din această perspectivă, nu este greu de înțeles de ce răspândirea cafelei în Europa de Sud-Est a stârnit, în secolul al XVIII-lea, interesul locuitorilor. Prin schimbările de durată pe care le-a adus și prin istoria ei tumultoasă, cafeaua a avut efecte mai însemnate asupra vieții cotidiene decât anumite evenimente politice. Astăzi nu ne mai mirăm că Neculce și contemporanii lui au simțit nevoia să-și imagineze cum va fi arătat prima „întâlnire” a unui boier moldovean cu cafeaua și nici de ce experiența respectivă este văzută altfel decât experiența lor cotidiană. În același timp, victoria cafelei asupra interdicțiilor impuse de forurile religioase în perioada premodernă i-a creat o aură aparte, care s-a păstrat și în epoca formării statelor naționale. Dezideratele asociate stetelor naționale în secolele XIX și XX au condus la fenomenul individualizării cafelei, căreia i se atribuie etichete precum „grecească”, „bosniacă” sau „locală” (domaća), deși aromata licoare fusese consumată, fără deosebire, de toți locuitorii imperiului, creștini și musulmani deopotrivă.
MICHAŁ WASIUCIONEK este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, Academia Română. Preocupat de teoria reţelelor, patronaj, clientelism și comunităţile periferice în sud-estul Europei, secolul al XVII-lea, cu un interes aparte pentru ţările române, Imperiul Otoman și spaţiul polono-lituanian. Cercetător în cadrul proiectului european „Luxury, Fashion and Social Status in Early Modern South-Eastern Europe”. Scrieri: The Ottomans and Eastern Europe: Borders and Political Patronage in the Early Modern World, Tauris, London–New York, 2019.