'Marele tur al planetelor', cu Hubble, sondele Voyager, astronomul Jim Bell - și multă imaginație!
Un interviu cu astronomul Jim Bell, cu o carieră bogată în explorarea sistemului solar, autor al „The Interstellar Age”, o istorie excelentă a misiunilor Voyager.
Se spune, pe drept, că astronomia, explorarea spațiului sunt printre științele norocoase, cu priză imediată la public, căci imaginile lor nu au neapărat nevoie de explicațiile științifice aferente pentru a te vrăji. Iubesc profund nișa asta, căreia i-am dedicat ultimii zece ani de studiu și care mă definește. Iar azi vreau să vă transmit și vouă măcar o parte din sentimentele de relaxare, de uimire și de perspectivă pe care mi le oferă știrile de ‘spațiu’. Ca antidot la haosul cotidian ori din știrile zilei.
Acum câteva zile, echipa telescopului spațial Hubble ne-a oferit aceste noi portrete ale uriașilor din micul nostru cartier solar - Jupiter, Saturn, Uranus, și Neptun (da, sunt adeptul virgulei seriale, virgula ‘Oxford’).
Giganții aceștia au în continuare multe mistere de dezvăluit, inclusiv din galeria extrem de diversă și de atrăgătoare ale zecilor de luni mari din jurul lor. Primele portrete ne-au venit din ambițioasele misiuni Voyager, lansate în 1977, care au trecut în viteză pe lângă ele, dar suficient cât să descoperim o groază de lucruri interesante - precum vulcani activi pe luna Io! Sau multe luni noi de explorat.
Iar dacă, de atunci, Jupiter și Saturn au beneficiat de atenția mai multor misiuni dedicate, care le-au orbitat, fotografiat și studiat ani întregi, precum Galileo, Juno sau magnifica Cassini, gazoșii îndepărtați Uranus și Neptun au rămas neglijați… Aproape la fel de misterioși ca acum aproape jumătate de secol - în timp ce investim enorm în războaie și corupție.
Noile portrete surprinse acum cu telescopul spațial Hubble mi-au adus aminte de istoria fascinantă a misiunilor Voyager, primele cu care ne-am apropiat de aceste planete, primele cu care am explorat depărtările cartierului nostru planetar și primele care au ieșit în spațiul interstelar. Iar una dintre cele mai bune istorii ale acestor misiuni este The Interstellar Age, scrisă de Jim Bell, geolog și cercetător planetar, specializat ‘în Marte’, dar care și-a început cariera ca tânăr student primit în birourile misiunilor Voyager să aducă cafeaua - dar și să învețe și să absoarbă cât mai mult din noile descoperiri. Am vorbit cu el acum câțiva ani, pe Skype, înainte de pandemicul Zoom, despre cărțile sale, despre viitoarea misiune JUICE, extrem de importantă!, și, evident, despre speculații SF.
Sper să vă placă textul scos de la naftalină, care abia acum vede tiparul, căci era pentru o defunctă revistă de astronomie. Timpul e ‘încet’ în spațiu, așa că discuția rezistă bine :) E un subiect bun pentru o zi frumoasă de marți, zic eu.
Dacă o să-ți placă interviul, te invit și să te abonezi, pentru a te bucura de multe interviuri lungi și interesante cu unii dintre cei mai buni autori de nonficțiune.
Vasile Decu: Cartea ta ne arată că misiunile Voyager nu au însemnat doar niște roboți, doar niște sonde metalice fără ‘viață’, ci reprezintă munca a mii și mii de oameni, care au investit mult efort în aceste aventuri de explorare a sistemului solar.
Jim Bell: Absolut! Istoria asta îmi trezește multe sentimente. Nostalgie… pentru acea perioadă în care descopeream atât de multe lucruri, atât de rapid. Iar eu eram doar un student când am fost implicat în misiunile Voyager. Pare că a trecut o viață de atunci. Și acel sentiment de uimire în fața atâtor minunății, pentru că vedeam acele planete, și mai ales lunile lor, crescând de la mici puncte de lumină la aceste lumi incredibile - pe care le cunoaștem acum, dar erau un mister atunci. Nu ai parte de senzația asta prea des în viață.
Poate acum, recent, cu zborul sondei New Horizons pe lângă Pluto. A fost grozav și că am putut împărtăși experiența asta, cu toții, prin internet. Pe vremea sondelor Voyager nu aveam internet, așa că era foarte greu să trăiești momentele acelea, când treceam pe lângă planete, dacă nu erai în acele încăperi, acolo, cu echipele misiunilor. Așa că am fost foarte, foarte norocos să fiu acolo și sunt foarte recunoscător că am putut experimenta acele momente. Și să-mi încep cariera așa.
Pentru carte, am intervievat mulți dintre oamenii de atunci, din misiune. Unii dintre ei încă lucrează în domeniu, la alte proiecte. E o comunitate relativ mică, a oamenilor care studiază sistemul solar și ingineria sondelor. Nu știu numărul exact, dar cred că e mai mic de zece mii de oameni în toată lumea - oameni de știință, ingineri, administratori și manageri de misiuni. Ne întâlnim frecvent, la conferințele mari de știință, și colaborăm la proiecte și propuneri noi de misiuni de explorare spațială. E o comunitate strânsă. Trăim împreună succesele, precum misiunile Voyager. Dar uneori avem și eșecuri, rachete care explodează la lansare sau misiuni care se prăbușesc pe planete. E greu… Dar aceste experiențe, bune și rele, ne leagă foarte mult, în mica noastră comunitate de oameni de știință.
După ce misiunile Voyager au trecut pe lângă Jupiter, în 1979, următorul pas evident a fost o sondă care să orbiteze planeta - misiunea Galileo, apoi a venit misiunea Juno. După zborul pe lângă Saturn, a venit misiunea Cassini. Cred că toată lumea e de acord că va fi inevitabil că vom trimite și o sondă care să orbiteze planetele Uranus și Neptun. Descoperim mult mai multe lucruri așa, la un ordin de magnitudine mai mult, când orbităm o planetă, decât atunci când doar trecem rapid pe lângă ea. Așa cum am făcut la Jupiter și Saturn, o vom face la Uranus și Neptun. Oamenii lucrează deja la astfel de misiuni, doar că până și planurile durează cinci, zece ani, apoi trebuie să fie aprobate, de Congres sau de statele membre ESA. Durează. Așa că știm că ne uităm la multe decenii, în față, ca să reușim să proiectăm, să construim și să lansăm aceste misiuni. Mai avem nevoie și de un deceniu să ajungem acolo, din cauza distanțelor foarte mari din sistemul solar. Așa că s-ar putea să vedem sonde în jurul planetelor Uranus și Neptun abia spre finalul secolului. Totul depinde, însă, de finanțarea guvernamentală, de cât de puternic poate argumenta și cere comunitatea științifică astfel de misiuni. Dar toată lumea e de acord că aceste misiuni trebuie să fie trimise.
După cum scrii în carte, jumătate în glumă, jumătate în serios, ar trebui să începem să avem grijă de noi, să mâncăm mai sănătos.
Exact (râde).
Din fericire, avem la orizont unele misiuni entuziasmante, precum JUICE, care va explora lunile misterioase ale lui Jupiter, precum Callisto și Ganymede. (nota mea: JUICE este acronimul de la „JUpiter ICy moons Explorer”, o viitoare misiune europeană, la care, da, lucrează și români).
Eu sunt geolog și membru al echipei ‘foto’ din misiunea JUICE. Lunile acestea sunt foarte misterioase. Ganymede este mai mare decât planeta Mercur. Practic, e o planetă, dar se întâmplă să orbiteze Jupiter, nu Soarele. Sunt multe speculații despre existența unui ocean subteran, sub acea suprafață care este mai veche decât cea de pe Europa. Și are și câmp magnetic. E singura lună despre care știm că are un câmp magnetic, ceea ce o face foarte interesantă! Ce se petrece oare acolo? Are oare surse interne de căldură? Poate un miez parțial topit, precum al Pământului, care generează acel câmp magnetic?
Iar dacă are surse interne de căldură, apă lichidă și molecule organice… e posibil să fie un mediu propice vieții. De aceea e foarte atrăgătoare explorarea lui Ganymede de aproape.
Chiar și Callisto, cea mai ‘plictisitoare’ lună dintre cele patru mari sateliți jovieni, are misterele ei. Pare și ea să aibă un interior… lichid, nesolid, dacă ne luăm după datele furnizate de misiunea Galileo. Are și o suprafață prăfoasă, și nu înțelegem procesele prin care se formează acel praf fin de pe suprafață. Nu știm dacă are activitatea interioară, sau nu. Tot ce știm e că este o lună mare. Iar sonda JUICE ne va oferi multe informații, de aproape.
În același timp, misiunea Europa Clipper, a NASA, se va concentra pe Europa. Cele două echipe sunt în legătură și se gândesc deja cum să coordoneze unele observații - în funcție și de datele de lansare a misiunilor. Avem o mare șansă să studiem aceste lumi cu două misiuni, foarte complementare.
Tehnologia s-a schimbat dramatic de pe vremea misiunilor Voyager. Camerele lor foto erau ca niște televizoare vechi, cu tuburi, comparativ cu instrumentele digitale de azi, pe care le găsești și într-un telefon. Tehnologia a avansat și pentru restul instrumentelor cu care studiem aceste lumi. Dar problema cu camerele foto este că produc foarte multe date și nu avem lățimea de bandă necesară să transmitem toate aceste informații pe aceste distanțe enorme. Nu te ajută cu nimic să ai acolo o cameră foto de 20 de megapixeli, căci nu-i poți trimite înapoi pe Pământ. Durează prea mult. A fost evident și la misiunea New Horizons, la Pluto, care are camere digitale foarte moderne. A durat un an să primim toate datele, după zborul pe lângă Pluto, din cauza semnalului slab. Trebuie să folosești cele mai mari telescoape ca să detectezi acel semnal slab. O lățime de bandă ca la un vechi modem de dial-up, mai slab chiar. Fără niște progrese în știința telecomunicațiilor, vom fi în continuare limitați, în sistemul solar, la rate de transfer de date foarte mici și la volume de date mici.
Dacă aș putea să zbor în spațiu, aș prefera o misiune mai lungă de studiu, pe Lună sau pe Marte sau către o destinație interesantă. Dar aș vrea să mă întorc (râde). Am o carte numită The Ultimate Interplanetary Travel Guide (Ghidul turistic al călătoriilor interplanetare). Scenariul e că suntem 200 de ani în viitor și vrei să pleci în vacanță, așa că îți cumperi un ghid de călătorie. Așa cum azi citim despre Paris sau Londra sau New York, cartea este despre sistemul solar. Poți merge pe Lună, pe weekend, sau câteva luni pe Marte. Sau poți explora lunile lui Jupiter.
Nu mi se pare un scenariu de neconceput. Am încercat să extrapolez, să mă inspir din tehnologia actuală, fără tehnologii de tip Star Trek, ca warp drive sau teleportare. Dar… dacă ne uităm cât am avansat în aviație în ultima sută de ani, nu mi se pare că cer prea mult ca, în viitor, în următoarea sută de ani, să avem și curse interplanetare, profitabile, comerciale și disponibile și oamenilor obișnuiți. Cartea se concentrează pe sistemul solar. Dar include și tururi către lunile lumilor exterioare, chiar și către Pluto.
Menționez și ideea unei nave în curs de asamblare, care să plece către sistemul planetar TRAPPIST-1, la 40 de ani-lumină depărtare. Dar va fi o navă multi-generațională. Pentru oameni care cumpără doar bilet-dus.
Sunt optimist că asta este în viitorul nostru. Nu în al nostru - adică noi doi, nu în cursul vieților noastre. Dar cred că este inevitabil ca oamenii să iasă și din sistemul solar.
