„Jonas Salk: O viață”
O conversație cu Charlotte DeCroes Jacobs, autoarea celei mai bune biografii dedicate lui Jonas Salk, cel care ne-a oferit primul vaccin împotriva poliomielitei.
„Jonas Salk: A Life”, de Charlotte DeCroes Jacobs, Books-Express.ro
În orice top al celor mai importante invenții și descoperiri științifice din istorie, vaccinurile trebuie să ocupe mereu un loc pe podium, datorită impactului uriaș pe care îl au în reducerea suferinței. Mă enervez deseori pe cei care se opun vaccinării, răspândind pseudoștiință și dezinformare periculoasă, și-mi vine să țip la ei că iau „de-a gata” o realizare medicală pe care o visau părinții și bunicii noștri.
Cu doar câteva decenii în urmă, lumea era disperată după un vaccin care să le salveze copiii de la moarte, suferință și handicap - când poliomielita era o amenințare oribilă. Așa că interviul pe care-l public azi, cu Charlotte De Croes Jacobs, autoarea celei mai bune biografii a lui Jonas Salk, cel care a reușit primul vaccin antipolio, este un text la care țin foarte mult și de care sunt mândru. Sper să vă placă!
După biografia lui Henry Kaplan, alt nume important din istoria medicinei, cât de greu a fost să treci la Salk, mult mai celebru și cu o mitologie mult mai mare în jurul lui?
Amândoi au avut contribuții enorme în istoria medicinei și sunt personaje similare în sensul ăsta. Am învățat foarte multe despre construirea unei biografii când am documentat și scris cartea dedicată lui Henry Kaplan. Desigur, Salk a fost o personalitate foarte diferită. Kaplan era foarte deschis, foarte emoțional și pasional, dar Salk a fost un introvertit, destul de închis în el. Așa că mi-a fost puțin mai greu să scriu despre Jonas Salk.
Vreau să sărim acum la un episod de pe la jumătatea poveștii, în seara de 12 aprilie 1955, când tocmai fusese făcut anunțul descoperirii vaccinului antipolio. La petrecere, legendarul jurnalist Edward Murrow a venit la Salk și i-a spus „Tinere, ești victima unei tragedii. Tocmai ți-ai pierdut anonimitatea”. A avut dreptate, nu-i așa? Numele lui este emblematic acum, fiind o legendă, chiar și în Europa de Est, de unde te sun acum. Iubit de media, care i-a amplificat statutul de vedetă, și de public, Salk era însă un om diferit de imaginea proiectată.
Așa este. Munca lui și întregul efort de descoperire și a unui vaccin au fost finanțate de către public, prin March of Dimes, o campanie de donare neobișnuită, neegalată de atunci - dar un mod eficient de colectare de bani pentru studiile antipolio. Așa că Salk a simțit o mare datorie față de publicul larg. Simțea că publicul merită să fie abordat direct, a vrut mereu să comunice cu el. Făcea eforturi să răspundă la aproape toate scrisorile pe care le primea, chiar și de la copii, și era mereu dispus să vorbească cu presa, să dea interviuri multe, ca să ajungă la public. Nu era ceva normal pentru comunitatea științifică de atunci, care lucra retrasă în „turnul de fildeș”. Iar pentru asta, Salk a fost judecat aspru de comunitatea științifică, care considera că încerca să fie o vedetă media, curtând atât de mult presa. Dar Salk chiar credea în importanța comunicării științei către public.
Am uitat de tragediile poliomielitei și cred că Salk ar fi atât fericit pentru asta, cât și enervat de împotrivirea noastră actuală la vaccinuri. A fost o boală oribilă - în unele locuri din lume, încă mai este. Menționezi în carte acel sondaj al vremii în care doar bomba atomică trezea mai multă groază decât poliomielita.
Am fost și eu copil în acele vremuri, înainte de vaccinul antipolio. Îmi amintesc personal frica aia. În SUA, prima mare epidemie de poliomielită a fost în 1916. În România, epidemiile au început prin 1927. E o boală oribilă și pentru că afectează cu precădere copiii. Era sezonieră, lovea vara, dar era imposibil de prezis ce comunitate sau ce grup va fi afectat. Lucrurile se schimbau de la an la an.
Copilul părea doar răcit, la început, îi curgea nasul și îl durea în gât, apoi, la 24 de ore, făcea febră mare, transpira abundent și suferea de șocuri electrice. Urma o perioadă de calm, în care se părea că cei mici se fac bine - și mulți da, scăpau de ea. Însă, cei mai puțin norocoși, după câteva zile, sufereau de slăbiciune la picioare sau la mâini, pe măsură ce boala invada sistemul nervos și afecta creierul. Mulți rămâneau paralizați, unii mureau, pierzându-și chiar și abilitatea de a înghiți. Erau vremuri urâte… Imaginează-ți o boală letală de azi - să zicem Ebola, că e înfricoșătoare. O boală care ar lovi din senin și nu ai cum s-o previi. Nu știi cine va fi afectat, nu ai nici tratament pentru ea.
Așa că poliomielita genera o frică uriașă, care plutea peste noi vara. Puteai fi un copil ‘perfect’, să asculți de părinți, să-ți mănânci legumele, să fii sănătos. Și tot puteai fi atacat de Schiloditoarea (the Crippler). Nu puteai să faci nimic. Era ca o ruletă - oare cine va fi lovit?
Sunt multe cărți de știință despre Salk și cursa științifică de atunci pentru găsirea unui vaccin. Dar biografia e și ea foarte relevantă. În spatele descoperirilor științifice sunt oameni - cu poveștile și personalitățile lor. Citindu-i biografia, Salk mi-a părut la început un erou improbabil. Apoi am văzut un tânăr foarte ambițios, obsedat aproape de ideea de a face bine în lume.
Nu știam foarte multe despre Salk înainte să-mi încep documentarea, doar că era marele nostru erou. Tot ce-am aflat despre el m-a surprins, într-o formă sau alta. Desigur, în acea comunitate evreiească de imigranți din New York, copiii erau îndreptați spre cariere de succes, să se facă doctori, avocați, profesori. Dar mama lui Jonas Salk i-a tot spus că s-a născut cu o chemare, cu o aură deasupra lui, că era menit să facă lucruri mari. A fost o mamă foarte dominantă, în privința asta. Jonas era și el un visător, un copil aproape spiritual. Citea mult despre Moise, despre Lincoln sau Pasteur și visa să facă și el bine. Nu neapărat să devină celebru, ci să ajute omenirea. Frații lui îl porecliseră și-l tachinau cu „Micul Isus”, deoarece se ruga frecvent să aibă un rol mare în lume. Evident că s-a bucurat într-o anumită măsură de celebritatea pe care a obținut-o, dar nu a făcut prea mulți bani din asta. A returnat cadourile care îi erau aduse și nu a primit prea multe premii sau recunoaștere de la comunitatea științifică. Dar cred că a avut mereu gândul sincer, toată viața lui, de „ce pot să fac să ajut omenirea”. Cred că s-a născut cu o tenacitate foarte mare și cu o fire altruistă.
Ai spus tenacitate și mi-am adus aminte de un episod amuzant din carte, când are o discuție cu mama lui despre carieră. „N-ar trebui să te faci avocat, căci n-ai câștigat în viața ta o ceartă cu mine”, i-a spus ea. Dar se pare că a avut abilități foarte bune de negociere și de diplomație în cariera lui științifică.
Cred că mama lui a fost foarte mândră de el. Dar era foarte ocrotitoare și dominantă. Când Jonas i-a spus apoi că vrea să se facă doctor, ea i-a sugerat că era prea slab, fizic, și că mediul academic i s-ar fi potrivit mai bine. Salk a povestit că a fost singurul moment când nu a ascultat de mama lui, înscriindu-se la medicină. Logica ei era bună, căci Jonas Salk ura conflictele și orice formă de confruntare, la fel ca tatăl lui. Cred că a învățat de la ea cum să manevreze în jurul obstacolelor și blocajelor. A învățat diplomația acasă. Care i-a folosit apoi, căci s-a confruntat cu conflicte enorme în viața lui. Chiar și în relația lui cu Albert Sabin, cel care a făcut vaccinul oral, și care i-a fost competitor, ba chiar detractor, apoi, nu a fost auzit niciodată spunând vorbe urâte despre acesta. A fost o persoană bună, blândă.
L-ai menționat pe Sabin. Legenda spune că au fost adversari înverșunați, inamici. Dar se pare că conflictul dintre ei a fost exagerat de media și de comunitatea științifică.
Da, presa a exploatat cearta, rivalitatea medicală din acea cursă de a obține primul vaccin antipolio. Salk era mai tânăr decât Sabin și, când a intrat în acest domeniu al studierii poliomielitei, Sabin a fost un fel de mentor pentru el. Își scriau mesaje foarte frumoase. Pe vremea aceea, scrisorile erau o formă de artă diferită de mailurile de azi. (râde). Dar mesajele dintre ei sugerau prietenie. Când mergeau împreună sau se întâlneau la congrese medicale, stăteau de vorbă până târziu în noapte.
Dar aveau opinii diferite despre conceptul unui vaccin. Aproape toți virologii de top de atunci credeau că un vaccin poate fi făcut doar cu un virus activ, „viu”*, slăbit cât să ofere imunitate de lungă durată. Dar Salk simțea că o cale mai sigură, dar la fel de eficientă pentru a obține imunitate pe viață, e să folosești virus „omorât”*. Era cam singur în tabăra asta.
(*nota mea: am pus „viu” și „omorât” în ghilimele, alegând formulări metaforice, căci este o ceartă enormă pe nișa asta științifică dacă virusurile sunt vii sau nu, căci nu se pot reproduce decât preluând mecanismele celulare ale altor organisme. În bula mea de Twitter anul trecut s-a lăsat cu înjurături, la propriu, și cu unfriend-uri și block-uri între profesori și medici. Nu am de gând să particip :) Și, oricum, la fel cum zice și virologul american Nathan Wolfe, întrebarea e doar una semantică și cam neimportantă. Căci nicio formă de viață nu poate exista de una singură, în absența celorlalte.)
La începuturile eforturilor de a găsi un vaccin, Sabin era unul dintre liderii grupului de cercetători finanțați prin March of Dimes. Planul lor era să găsească, în câțiva ani, formula unui vaccin oral. Dar Jonas Salk, cu sprijinul directorului fundației, a făcut un vaccin propriu, cu virus „omorât”, în secret, fiind primul care a ajuns la un vaccin. Și nu cred că a văzut-o ca pe o competiție cu Sabin sau ca pe o rivalitate cu acesta. El credea că metoda lor era greșită și că ar fi durat prea mulți ani ca să reușească. Iar el nu mai voia să mai treacă nicio vară cu 50,000 de bolnavi de poliomielită.
Când a reușit să obțină un vaccin eficient, a devenit erou național, evident. Primul vaccin aprobat și folosit în lupta antipolio a fost al lui. Sabin, care credea în continuare în vaccinul oral, și-a făcut testele în Europa de Est. Vaccinul lui a ajuns apoi și în Statele Unite, la începutul anilor 1960, înlocuind vaccinul Salk, datorită costurilor mai mici și a ușurinței de administrare - cu un cubuleț de zahăr. Nu mai aveai nevoie de injecții. Salk era îngrijorat că virusul „viu” va muta înapoi într-o formă virulentă și va provoca noi cazuri de poliomielită, epidemii noi.
În campania antipolio din România, toată populația sub vârsta de 30 de ani a primit, până în 1962, vaccinul oral Sabin. Era mai ieftin și mai ușor de administrat. Multe țări au făcut asta. Dar au început să apară cazuri de poliomielită din virusul din vaccin, așa că apoi s-a trecut la vaccinul Salk.
Vaccinul lui Sabin a ajutat la eradicarea bolii aproape în toată lumea. Dar Sabin a rămas supărat. Voia ca în cărțile de istorie să fie el CEL care a descoperit vaccinul. Și făcea mereu comentarii usturătoare la adresa lui Salk, care n-a intrat însă în această ceartă.
O relație mult mai pozitivă, și fructuoasă, a fost între Salk și O’Conner. Cred că am fi pierdut câțiva ani în lupta antipolio dacă cei doi nu s-ar fi întâlnit și plăcut atât de mult.
Da! Basil O'Connor a fost directorul Fundației Naționale împotriva Paraliziei Infantile (NFIP), grupul care a adunat banii necesari studiilor, prin March of Dimes. Era un prieten apropiat al fostului președinte Franklin Roosevelt, care suferise și el din cauza poliomielitei. Era un personaj foarte direct, dinamic, foarte bombastic, dintr-o familie de imigranți irlandezi. Era pasionat să lupte împotriva poliomielitei și a finanțat numeroși oameni de știință, printre care și Sabin. Dar a crezut cel mai mult în tânărul Jonas Salk, pe care l-a cunoscut devreme. Spunea despre el că „e omul potrivit pentru misiunea asta”. Au avut o prietenie minunată, întreaga lor viață. Ceilalți cercetători se refereau la Salk drept „alesul”. O’Conner l-a ajutat apoi pe Salk să pornească și Institutul Salk din San Diego.
Jonas Salk pare un om de știință pur-sânge, care ar fi făcut descoperiri importante indiferent de nișa științifică. S-a concentrat pe medicină, pe boli infecțioase. Înainte de succesul său cu vaccinul antipolio, pusese ținta pe gripă, un alt mare killer.
Basil O'Connor l-a descris drept un om de știință care vede și dincolo de microscop. Salk și-a concentrat eforturile pe epidemii, pe prevenirea bolilor, chiar și cu o înțelegere imperfectă a științei. Abia terminase școala medicală când a fost bombardat Pearl Harbor-ul și a început, pentru americani, al Doilea Război Mondial. Lumea se temea și de noile epidemii de gripă, precum „gripa spaniolă”, din Primul Război Mondial. Așa că Jonas Salk s-a alăturat echipei lui Thomas Francis Junior, un reputat virolog care studia gripa și încerca să găsească un vaccin. Salk a coordonat multe dintre eforturi, mai ales în studiile clinice.
Un alt personaj important al poveștii este Donna, soția sa.
Donna Lindsay venea dintr-o familie bogată evreiască din New York. Și avea multe idei liberale, care au rezonat cu „misiunea” lui Salk de a face bine în lume. Au avut o relație bună o perioadă, erau foarte compatibili. Dar el a fost un soț și tată cam absent, mai ales când era implicat în studiile de gripă și apoi de poliomielită. După fiecare reușită, planul era să stea mai mult acasă. Dar el mereu pleca să cucerească „alt munte”, fără să-și ia și familia cu el. Căsnicia lor s-a deteriorat după ce el a devenit celebru. Ea era foarte introvertită. Unul dintre fiii lor povestea că, pentru ea, o seară ideală era să citească pe canapea, în halat. Iar Jonas trebuia să meargă la petreceri și cine oficiale și să călătorească în jurul lumii, ceea ce pe ea o obosea. Încet, încet, relația lor s-a rupt. Dar ea a crezut în el și l-a susținut mereu.
Ca jurnalist, ți-am citit cartea și cu un ochi pe relația de atunci dintre știință și presă - cu multe paralele cu situația de azi.
Erau vremuri foarte diferite atunci. Oamenii de știință nu se adresau publicului. Rămâneau izolați în laboratoare lor și se dedicau muncii lor. Când a primit toate acele laude, Jonas Salk a fost foarte clar că nu a fost vorba doar de el - că efortul a fost colectiv. Că munca lui s-a bazat pe munca altor cercetători. Dar presa l-a transformat pe Jonas Salk în figura emblematică a poveștii antipolio. Era tânăr, prezentabil, aspectos, avea un zâmbet frumos. Putea să vorbească publicului într-un limbaj normal - și era și dispus s-o facă. Așa că presa nu se mai sătura de Jonas Salk! „Nu înțeleg de ce e relevant ce-am mâncat la micul-dejun”, spunea uneori Salk. Încerca mereu să direcționeze interviurile înapoi la lucrurile despre care voia să vorbească, ceea ce-i frustra uneori pe jurnaliști. Dar partea importantă era că era dispus să ajungă la public, așa că dădea interviuri și în reviste precum „Parenting” sau „Life”. Ceva ce restul oamenilor de știință nu făceau. Iar asta s-a întors împotriva lui, căci comunitatea științifică l-a acuzat că se „prostituează în presă”. E adevărat că presa îl plăcea - și îi ierta, de exemplu, aventurile amoroase. Era un fel de „prințesa Diana” - publicul îl iubea, la fel și presa. Dar a devenit un paria în comunitatea științifică. Iar el voia să fie apreciat de aceștia - și nu a fost niciodată… Poate și pentru că era tânăr. Nu era parte a „frăției științifice”. A lucrat la vaccinul său în secret. Nu a respectat regulile neoficiale ale comunității. Iar când vaccinul a fost anunțat, a fost primit cu atât de multă sărbătoare, cu atenția presei, cu camere de televiziune, conferințe de presă - departe de modul obișnuit în care oamenii de știință își prezentau informațiile. Ei publicau mai întâi în jurnale științifice. A fost criticat pentru asta - deși nu el a aranjat lucrurile așa. L-au arătat cu degetul, acuzându-l că a vrut să fure laurii, să fie el în lumina reflectoarelor, fără să ofere credit celorlalți cercetători, deși el a încercat. Doar că presa nu voia să scrie despre Thomas Francis sau John Enders - cine a auzit de ei? Toată lumea voia să audă de Jonas Salk. I-a fost acordată o celebritate enormă, poate doar numele lui Pasteur era mai cunoscut ca al lui în istoria medicinei. Așa că sunt sigură că invidia profesională a fost un factor foarte mare. Dar și el a contribuit la antagonizarea comunității. Nu scria articole științifice în stilul clasic în care erau ele publicate în jurnalele de știință. Toată finanțarea studiilor sale a venit de la public. Nu a aplicat niciodată pentru granturi. Și folosea deseori metafore în textele sale, încălcând regulile academice.
E discutabil dacă ar fi trebuit să primească Nobel-ul. Nu a fost o mare descoperire științifică, ci un progres medical important. Dar nu a fost nici măcar ales în Academia Națională a Oamenilor de Știință. A fost blocat, probabil de Albert Sabin, care îl descria jignitor doar ca un „chimist de bucătărie”. Spunea că „oricine poate să facă un vaccin ca la lui în bucătărie”.
Au fost multe motive pentru care a fost respins de comunitatea științifică. Iar asta l-a întristat foarte mult, căci el își dorea foarte mult să fie acceptat de ei. I-a fost greu uneori - să meargă pe la congrese științifice iar lumea să-l ignore, să se uite în altă parte când treceau pe lângă el.
S-a implicat și în lupta împotriva virusului HIV. Și-a ales mereu cei mai mari dușmani virali.
E un episod important. Era întristat să vadă suferința atâtor bărbați tineri din cauza acestei boli misterioase. Nici nu era numită SIDA pe atunci. Nu știau care este cauza. Una dintre asistentele lui l-a auzit comentând despre cât de tristă era situația și i-a spus „de ce nu găsești tu un vaccin?” El nu voia să se expună din nou emoțiilor unei astfel de curse medicale, dar ea l-a presat până a luat ideea în serios. La vremea respectivă, un tânăr om de afaceri voia să formeze o companie care să caute leacul pentru SIDA și l-a cooptat și pe Salk.
Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut a fost să medieze conflictul dintre doi oameni de știință care se certau cine a descoperit primul virusul. Ceea ce a permis continuarea eforturilor medicale. A făcut și un vaccin care să lungească perioada dintre momentul infectării cu virusul HIV și apariția bolii SIDA. Părea funcțional, dar a fost blocat în birocrația FDA-ului când a murit el. Nu cred că o să fie menționat în istoria luptei împotriva acestui virus, dar, tocmai pentru că presa îl urmărea peste tot, măcar a reușit să aducă la atenția publicului existența acestei crize medicale, să convingă oamenii să o ia în serios, că nu este doar o boală rară și ciudată care afectează doar homosexualii, ci un pericol cu care se confruntau cu toții. A adus SIDA în prim plan și a ajutat eforturile medicale.
Cred că ne apropiem de visul lui cel mare - eradicarea poliomielitei. Care este un obiectiv realist. Am eradicat-o în România, în Statele Unite. Mai sunt doar câteva țări unde persistă, din motive politice, nu medicale. Dar cred că o să reușim. Căci avem vaccinul.
