Elon Musk & SpaceX

O poveste despre șoricei și dragoni

„Houston, am prins un Dragon de coadă”, a anunțat bucuros astronautul NASA Don Pettit de pe Stația Spațială Internațională, pe 25 mai 2012, marcând un triumf uriaș al SpaceX, cea mai ambițioasă (și de succes) companie spațială privată. Ashlee Vance povestește începutul acestei nebunii frumoase a lui Elon Musk în cea mai bună biografie a sa.

„Elon Musk a împlinit treizeci de ani în iunie 2001, iar aniversarea l-a șocat. „Nu mai sunt un copil-minune”, i-a spus el lui Justine (soția sa), doar pe jumătate în glumă. În aceeași lună, X.com își schimbase oficial numele în PayPal, o reamintire usturătoare că firma îi fusese luată și dată altcuiva. Viața de startup, pe care Musk a descris-o ca fiind similară cu „a mânca sticlă în timp ce te uiți în prăpastie”, devenise plictisitoare, la fel și Silicon Valley. Lui Musk i se părea că trăiește într-un târg comercial, în care toată lumea lucrează în industria tehnologică și vorbește numai despre finanțare, listare la bursă și urmărirea unor cecuri grase. (…) Ideea evadării din această rotiță de hamster, oricât de bogată, devenea tot mai atrăgătoare. Musk își petrecuse întreaga viață de până atunci alergând către o scenă mai mare, iar Palo Alto părea mai degrabă o treaptă intermediară decât destinația finală. Cuplul a decis să se mute în sud și să-și înceapă căsnicia și următorul capitol al vieții în Los Angeles.

„O parte din el care iubește agitația veselă, stilul și culoarea unui loc ca L.A.”, afirmă Justine. „Lui Elon îi place să fie în mijlocul acțiunii.” (…)

Musk nu era atras numai de extravaganța și grandoarea Los Angeles-ului. Exista și chemarea spațiului. După ce fusese gonit din PayPal, Musk începuse să-și reviziteze fanteziile din copilărie despre nave și călătorii spațiale și ajunsese să creadă că are o misiune mai importantă decât crearea unor servicii pe internet. Această schimbare de atitudine și de gândire a devenit curând evidentă pentru prietenii săi, inclusiv pentru un grup de directori PayPal pe care-i adunase în Las Vegas, într-un weekend, pentru a sărbători succesul companiei.

„Noi petreceam într-un pavilion din Hard Rock Cafe, iar Elon stătea și citea un manual sovietic obscur despre rachete – vechi și mucegăit, de parcă l-ar fi cumpărat la mâna a doua de pe eBay”, povestește Kevin Hartz, unul dintre primii investitori în PayPal. „Îl studia cu mare atenție și vorbea deschis despre călătorii spațiale și schimbarea lumii.”

Musk alesese intenționat Los Angeles-ul. Orașul îi oferea acces la spațiu – sau măcar la industria aerospațială. Clima blândă și constantă din sudul Californiei făcuse din L.A. un oraș preferat de industria aeronautică încă din anii 1920, când Lockheed Aircraft Company și-a deschis birourile în Hollywood. Howard Hughes, U.S. Air Force, NASA, Boeing și o mulțime de alți oameni și companii își stabiliseră cea mai mare parte din producție și experimente în sau în jurul Los Angelesului. Orașul este și astăzi un hub major pentru proiectele aeronautice militare și comerciale. Deși Musk nu știa exact ce voia să facă în spațiu, își dădea seama că simpla prezență în L.A. îl înconjura cu cei mai buni specialiști din lume în aeronautică. Aceștia îl puteau ajuta să-și rafineze ideile și dispunea astfel și de numeroși recruți care să i se alăture în viitoarea întreprindere.

Primele interacțiuni ale lui Musk cu comunitatea aeronautică au implicat o colecție eclectică de entuziaști ai explorării spațiale, membri ai unui grup non-profit numit Mars Society. Dedicată explorării și colonizării Planetei Roșii, Mars Society pregătea un eveniment de strângere de fonduri la mijlocul lui 2001. Masa, cu meniu de 500 de dolari, urma să fie organizată în casa unuia dintre membrii înstăriți ai Mars Society, iar invitațiile fuseseră trimise personajelor „de serviciu”.

Robert Zubrin, șeful acestui grup, a fost uimit să primească un răspuns de la un tip pe nume Elon Musk, despre care nimeni nu-și amintea să-l fi invitat. „Ne-a trimis un cec de cinci mii de dolari. Iar asta a atras atenția tuturor”, povestește Zubrin. Acesta a început să se informeze în legătură cu Musk, a aflat că este bogat și l-a invitat la cafea înaintea cinei festive. „Voiam să mă asigur că e la curent cu proiectele pe care le aveam”, explică Zubrin. A început să-l farmece pe Musk cu povești despre centrul de cercetare pe care societatea îl construise în Arctica pentru a simula condițiile dure de mediu de pe Marte și despre experimentele pe care le făceau pentru o viitoare misiune numită Translife, care ar fi presupus lansarea pe orbita Pământului a unei capsule „pilotate” de un echipaj de șoareci. „Capsula se va roti constant, pentru a le da o treime din forța gravitațională – același nivel de pe Marte -, iar ei vor trăi și se vor reproduce pe orbită”, i-a spus Zubrin lui Musk.

Când a venit momentul cinei, Zubrin l-a așezat pe Musk la masa VIP-urilor, alături de el însuși, de regizorul James Cameron, un fan al explorării spațiale, și de Carol Stoker, cercetător planetar în cadrul NASA cu o mare pasiune pentru Marte. „Elon arăta foarte tânăr pe atunci, ca un adolescent”, își amintește Stoker. „Cameron a început imediat să discute cu el, încercând să-l convingă să investească în noul său film, iar Zubrin urmărea o donație mare pentru Mars Society.” Pentru că se lăsa hărțuit de aceste cereri de bani, Musk le punea la rândul lui întrebări despre idei și contacte din industrie. Soțul lui Stoker era inginer aerospațial la NASA și lucra la conceperea unui avion care să plutească deasupra suprafeței marțiene, căutând apă.” Lui Musk i-a plăcut ideea. „Era mult mai pasionat decât alți milionari”, îl descrie Zubrin. „Nu avea prea multe cunoștințe despre spațiu, dar avea o minte de om de știință. Voia să știe exact care erau planurile în privința explorării planetei Marte și ce amploare aveau.” Lui Musk i-a plăcut imediat Mars Society și s-a alăturat boardului ei de directori, donând încă 100 000 de dolari, pentru a finanța o stație de cercetare în deșert.

Prietenii lui Musk nu știau prea bine cum ar trebui să-i interpreteze starea mentală. Slăbise foarte mult din cauza malariei și arăta acum aproape scheletic. Fără să fie nevoie să-l stimulezi prea tare, Musk se lansa rapid în discursuri despre dorința sa de a face ceva important cu viața lui – ceva care să rămână. Următoarea lui mutare trebuia să fie în industria energiei solare sau în cea spațială. „Ne spunea: Logica îmi spune că următorul lucru de așteptat să se întâmple va fi în industria solară, dar încă nu-mi dau seama cum se pot face bani din asta”, povestește George Zachary, un investitor și un prieten apropiat al lui Musk, amintindu-și una dintre discuțiile lor de la masă. „Apoi a început să vorbească despre spațiu, iar eu credeam că se referă la spațiul de birouri, ceva legat de imobiliare.”

Musk începuse deja să gândească la un nivel mai mare decât Mars Society. În loc să trimită câțiva șoricei pe orbita Pământului, Musk voia să-i trimită pe Marte. Calculele brute pe care le-a făcut atunci sugerau că misiunea va costa 15 milioane de dolari. „M-a întrebat dacă nu cumva e o nebunie. L-am întrebat și eu: Șoriceii se întorc? Pentru că dacă nu, lumea o să creadă că-i o prostie”, povestește Zachary. Dar se pare că șoarecii nu doar că se duceau pe Marte și se și întorceau, ci ar fi trebuit să se și înmulțească pe drum, într-o călătorie care ar fi durat multe luni. Jeff Skoll, un alt prieten al lui Musk, care făcuse și el avere la eBay, i-a atras atenția că șoriceii în călduri ar fi avut nevoie de o grămadă de brânză, așa că i-a adus lui Musk o roată uriașă de Le Brouère, un tip de brânză Gruyère.

Musk nu a băgat în seamă toate aceste glume cu brânză. Cu cât se gândea mai mult la spațiu, cu atât i se părea mai importantă această aventură de explorare. Simțea că publicul își pierduse ambiția și speranța în viitor. Oamenii obișnuiți vedeau explorarea spațială drept o pierdere de timp și de efort și îl ironizau pe Musk că vorbea despre asta. Însă Musk se gândea la călătoriile interplanetare în cel mai sincer și pragmatic mod posibil. El voia să inspire masele și să le reînvigoreze pasiunea pentru știință, pentru cuceriri și pentru promisiunile tehnologiei.

Temerile lui că omenirea își pierduse mare parte din voința de a forța limitele au fost întărite atunci când a intrat pe site-ul NASA. Se aștepta să descopere un plan detaliat pentru explorarea planetei Marte, dar nu a găsit nimic. „La început m-am gândit că, poate, nu mă uit unde trebuie”, a declarat Musk pentru revista Wired. „De ce nu era niciun plan, niciun program? Nu era nimic. Incredibil!” Musk considera că America era legată în mod esențial de ideea pasiunii umane pentru explorare. I s-a părut trist că agenția spațială americană a cărei misiune oficială era să înfăptuiască toate aceste lucruri îndrăznețe în spațiu și să exploreze noi frontiere, părea că nu are niciun interes serios în investigarea planetei Marte. Spiritul „Manifest Destiny” părea vlăguit sau poate chiar mort, și nimănui nu-i păsa.

La fel ca multe alte aventuri de revitalizare a spiritului american și de creare a unor speranțe pentru omenire, călătoria lui Musk a început în sala de conferințe a unui hotel. El reușise deja să își facă o rețea destul de importantă de contacte în industria spațială, iar pe cei mai buni îi reunise într-o serie de saloane de dezbateri – uneori la hotelul Renaissance din aeroportul din Los Angeles, alteori la hotelul Sheraton din Palo Alto. Musk nu avea un plan concret de afaceri pe care să-l prezinte acestor oameni. Urmărea ca ei să-l ajute să-și dezvolte ideea șoriceilor pe Marte sau măcar să inventeze ceva similar. Musk spera să facă un pas grandios pentru omenire – un eveniment care să atragă atenția lumii și să-i facă pe oameni să se gândească din nou la Marte, reflectând la potențialul omenirii. Cercetătorii și intelectualii participanți la aceste întâlniri aveau rolul să identifice un astfel de spectacol care să fie fezabil tehnic și cu costuri de până la 20 de milioane de dolari. Musk și-a dat demisia din consiliulul de administrație al Mars Society și a anunțat constituirea propriei organizații, Fundația Life to Mars.

Colecția de talente care au participat la aceste sesiuni în 2001 a fost impresionantă. Au venit și oameni de știință de la Jet Propulsion Laboratory (JPL) al NASA. James Cameron a participat și el, pentru a adăuga un strop de celebritate poveștii. Un alt participant de seamă era Michael Griffin, a cărui carte de vizită academică era spectaculoasă, incluzând diplome în ingineria aerospațială, electrică, ingineria civilă și fizica aplicată. Griffin lucrase pentru departamentul de investiții al CIA numit In-Q-Tel, la NASA și la JPL și se pregătea să plece de la Orbital Sciences Corporation, un producător de sateliți și rachete, unde fusese CTO și manager general al diviziei spațiale. Se putea spune că niciun alt om de pe planetă nu știe mai mult decât Griffin despre ceea ce presupune trimiterea lucrurilor în spațiu, iar acum lucra pentru Musk, ca principal consilier. (Patru ani mai târziu, în 2005, Griffin a devenit șeful NASA.)

Experții erau încântați de apariția acestui bogătaș care părea dispus să finanțeze idei interesante privind spațiul. Au dezbătut cu entuziasm avantajele și fezabilitatea misiunii rozătoarelor. Dar, pe măsură ce avansa discuția, a început să se formeze un consens în jurul unui proiect diferit – numit „Mars Oasis” (în traducere, “Oaza marțiană”). În cadrul acestui plan, Musk ar fi cumpărat o rachetă cu care ar fi trimis pe Marte o seră robotizată. Un grup de cercetători începuse deja să lucreze la o cameră de cultivare a plantelor capabilă să reziste în spațiu. Ideea era să-i modifice structura, astfel încât să se poată deschide parțial pentru a absoarbe o cantitate mică de regolit (sol) marțian în care să crească o plantă, producând astfel în premieră oxigen pe Marte. Planul părea extravagant, dar fezabil și i-a plăcut foarte mult lui Musk.

Acesta voia ca structura să includă o fereastră, precum și o modalitate de a trimite o transmisiune video live către Pământ, pentru ca oamenii să poată vedea cum crește planta. Grupul a mai discutat și despre posibilitatea de a le trimite copiilor și elevilor din întreaga țară kituri cu care să-și crească propriile plante, observând prin comparație că, de exemplu, planta marțiană crește de două mai înaltă decât cea de pe Pământ, în aceeași perioadă. „Conceptul a fost analizat în diverse forme o perioadă de timp”, spune Dave Bearden, un veteran al industriei spațiale care participa și el la aceste întâlniri. „Ar fi însemnat că da, există viață pe Marte, și noi am dus-o acolo. Mii de copii aveau să învețe – asta se spera – că Marte nu este o planetă foarte ostilă, pentru a-i face să se gândească că, hei, poate ar trebui să mă duc și eu acolo.” Entuziasmul lui Musk pentru această idee a reușit să inspire grupul, deoarece mulți dintre membri erau sceptici în privința unor astfel de aventuri spațiale. „Este un individ foarte inteligent și foarte ambițios, cu orgoliu uriaș”, îl descrie Bearden. „La un moment dat, cineva a menționat că ar putea fi desemnat Omul Anului în topul anual al revistei Time și puteai să vezi cum se lumina la față. Are convingerea că el este omul care poate schimba lumea.”

Principala problemă care îi frământa pe experții spațiali era bugetul lui Musk. Din discuțiile purtate, reieșea că Musk era dispus să cheltuiască undeva între 20 și 30 de milioane de dolari pentru această aventură, dar toată lumea știa că lansarea unei rachete poate costa și mai mult. „În mintea mea, știam că aveai nevoie de două sute de milioane de dolari ca s-o faci cum trebuie. Dar oamenii ezitau să aducă realitatea în discuție prea devreme, pentru a nu omorî ideea”, povestește Bearden. Mai erau apoi provocări importante de inginerie, care trebuiau rezolvate. „O fereastră însemna o problemă termică gravă. Nu puteai păstra containerul suficient de cald pentru a menține ceva în viață”, explică acesta. Iar săparea în solul marțian părea nu doar dificilă fizic, ci și o idee extrem de proastă, deoarece regolitul este toxic. Pentru o vreme, cercetătorii au propus ca planta să fie crescută într-un fel de gel bogat în nutrienți, dar li s-a părut că trișează și că așa ar fi putut dinamita ideea proiectului. Chiar și momentele optimiste erau pline de necunoscut. Unul dintre oamenii de știință a găsit niște semințe de muștar foarte rezistente și s-au gândit că ar fi posibil să supraviețuiască unei versiuni tratate a solului marțian. „Exista un dezavantaj uriaș dacă planta nu ar fi supraviețuit. Te trezești cu o grădină moartă pe Marte, care ajunge să aibă opusul efectului scontat”, mai spune Bearden.

(Când Zubrin și alți pasionați ai explorării marțiene au auzit de proiectul cu planta al lui Musk, au fost supărați. „Nu avea nicio logică. Era un lucru pur simbolic. În plus, imediat ce deschideai capsula, milioane de microbi ar fi scăpat, încălcând toate protocoalele NASA privind contaminarea”, explică Zubrin.)

Dar Musk nu a ezitat deloc. Pe unii dintre voluntari îi transformase în consultanți și i-a pus să lucreze la designul capsulei. Și-a plănuit și o călătorie în Rusia, pentru a afla exact cât costă o lansare. Intenția lui Musk era să cumpere de la ruși o rachetă balistică intercontinentală (ICBM) și s-o folosească pe post de rachetă spațială. Pentru ajutor, Musk l-a contactat pe Jim Cantrell, un tip neobișnuit care lucrase în tot felul de misiuni publice și secrete pentru Statele Unite și alte guverne. Printre multe alte aventuri, Cantrell fusese acuzat de spionaj și arestat la domiciliu în 1996 de către ruși, după o negociere eșuată pentru un satelit. „După câteva săptămâni, Al Gore a dat câteva telefoane și m-a scos de acolo. Nu mai voiam deloc să am de-a face cu rușii – niciodată”, povestește acesta. Dar Musk avea alte planuri.

Cantrell era la volanul decapotabilei sale într-o după-amiază fierbinte de iulie, în Utah, când i-a sunat telefonul. „Un tip cu un accent ciudat mi-a spus că: Trebuie să vorbesc cu tine. Sunt un miliardar. O să încep un program spațial.” Cantrell nu-l putea auzi foarte bine pe Musk – a crezut că numele lui era Ian Musk – și i-a spus că o să-l sune el înapoi după ce ajunge acasă. Cei doi oameni s-au tratat de la început cu neîncredere. Musk a refuzat să-i dea lui Cantrell numărul lui de telefon mobil și l-a sunat de pe numărul de fax. Cantrell era intrigat de Musk, dar și precaut din cauza entuziasmului său exagerat. „M-a întrebat dacă am vreun aeroport în apropiere și dacă vreau să ne vedem a doua zi. Mi s-au declanșat toate alarmele”, spune Cantrell. Temându-se că unul dintre inamicii săi încerca să-l atragă într-o capcană elaborată, Cantrell i-a propus lui Musk să se întâlnească în aeroportul din Salt Lake City, unde închiriase o mică sală de conferințe în lounge-ul companiei aeriene Delta. „Voiam să mă văd cu el dincolo de punctele de securitate ale aeroportului, în caz că ar fi venit înarmat”, explică Cantrell. Când s-au întâlnit în cele din urmă, Musk și Cantrell s-au plăcut imediat. Musk și-a spus discursul cu „oamenii trebuie să devină o specie multiplanetară”, iar Cantrell i-a spus lui Musk că, dacă este cu adevărat serios, ar fi dispus să meargă – din nou – în Rusia, ca să-l ajute să cumpere o rachetă.

La finalul lunii octombrie 2001, Musk, Cantrell și Adeo Ressi, prietenul din facultate al lui Musk, s-au îmbarcat într-un avion către Moscova. Ressi juca rolul adultului protector față de Musk și încerca să-și dea seama dacă prietenul său începuse să-și piardă mințile. Prietenii i-au arătat tot felul de compilații video cu rachete care explodează și au organizat chiar intervenții pentru a-l convinge să nu-și risipească banii. După ce toate aceste măsuri au eșuat, Adeo l-a însoțit pe Musk în Rusia pentru a încerca să-l țină cât de cât sub control. „Adeo mă chema deoparte și-mi spunea: Ce face Elon este o nebunie. Ce gest filantropic pentru umanitate? E o nebunie! Era foarte îngrijorat, dar tot a venit cu noi”, povestește Cantrell. Și de ce nu? Gașca mergea în Rusia la apogeul petrecerii post-sovietice, când oricine avea bani putea cumpăra rachete spațiale pe piața liberă.

“Echipa Musk” l-a inclus în cele din urmă și pe Mike Griffin și avea să se întâlnească de trei ori cu rușii, în decurs de patru luni.

(Majoritatea poveștilor despre aventurile lui Musk din această perioadă spun că s-a dus la Moscova de trei ori. Potrivit lui Cantrell, nu este adevărat. Musk s-a întâlnit cu rușii de două ori în Moscova și încă o dată în Pasadena, California. A mai purtat discuții și cu Arianespace, la Paris, și cu Surrey Satellite Technology Ltd, din Londra, companie pe care Musk s-a gândit chiar s-o cumpere.)

Grupul a stabilit întâlniri cu companii rusești precum NPO Lavochkin, care construise sonde spațiale destinate explorării planetelor Marte și Venus, pentru Agenția Spațială Federală Rusă, și Kosmotras, un operator comercial de lansări de rachete. Întâlnirile păreau să se desfășoare mereu la fel, în stil rusesc. Rușii, care săreau, de obicei, peste micul dejun, programau întâlnirile la birourile lor, în jurul orei 11 a.m., pentru un mic prânz. Petreceau apoi vreo oră vorbind despre tot felul de nimicuri în timp ce devorau sandviciurile, cârnații și, desigur, votca. De obicei, pe la mijlocul acestui proces, Griffin începea să-și piardă răbdarea. „Are o toleranță foarte mică la proști. Se uita nervos în jur, întrebându-se când au de gând să treacă la treabă”, spune Cantrell. Răspunsul: nu foarte curând. Masa era urmată de o sesiune prelungită de cafea și fumat. Abia după ce erau debarasate toate mesele, liderul rușilor se întorcea către Musk și-l întreba: „Ce te interesează să cumperi?” Stilul neprotocolar al rușilor nu l-ar fi deranjat atât de mult pe Musk dacă l-ar fi luat măcar în serios. „Se uitau la noi ca și cum nu puteam fi considerați de îndredere. Unul dintre principalii lor ingineri ne-a scuipat pe mine și pe Elon, deoarece credea că facem mișto de ei”, spune Cantrell.

Cea mai tensionată întâlnire s-a desfășurat într-o clădire din perioada prerevoluționară, bogat ornamentată, dar neîngrijită. Au început cu toasturi cu votcă – „Pentru spațiul cosmic!”, „Pentru America!” -, în timp ce Musk pregătise 20 de milioane pentru a cumpăra trei ICBM-uri, pe care voia să le remodeleze pentru lansări spațiale. Puțin amețit de la votcă, Musk a întrebat direct cât ar costa o rachetă. Răspunsul lor: 8 milioane de dolari fiecare. Musk a contracarat, oferind 8 milioane pentru două. „S-au blocat, holbându-se la el. Apoi i-au spus: Tinere, nu se poate. Au sugerat și că el nu ar fi avut banii”, își amintește Cantrell. În acel moment, Musk a decis că rușii fie nu aveau intenții serioase să facă afaceri cu el, fie voiau să-l ușureze pe un milionar dot-com de cât mai mulți bani posibil. S-a ridicat și a părăsit vijelios încăperea.

Dispoziția echipei Musk era cât se poate de proastă. Era pe la sfârșitul lui februarie 2002 și au ieșit pe străzile înzăpezite din Moscova să caute un taxi care să-i ducă imediat la aeroport. Odată urcați în mașină, au rămas cu toții tăcuți. Musk venise în Rusia plin de încredere că va putea organiza un spectacol magnific pentru omenire, iar acum pleca exasperat și dezamăgit de natura umană. Rușii erau singurii care aveau rachete potrivite cu bugetul lui Musk. „A fost o călătorie lungă până la aeroport. Stăteam și ne uitam în tăcere pe geam, la țăranii săraci care făceau cumpărături în zăpadă”, povestește Cantrell. Atmosfera deprimantă a continuat în avion, pănă când a sosit căruciorul cu băuturi. „Mereu te simți ceva mai bine când decolezi din Moscova. Mă gândeam: Am reușit, am scăpat și de data asta! Așa că eu și Griffin am comandat de băut și am ciocnit paharele”, mai spune Cantrell. Musk stătea pe rândul din fața lor, cu laptopul în brațe. „Ne gândeam: Ce tocilar. Oare ce mai face acum?” Dar Musk s-a întors și le-a arătat o foaie de calcul pe care o umpluse de cifre: „Hei, cred că ne putem construi singuri rachetele.”

Griffin și Cantrell băuseră deja câteva pahare și erau prea obosiți ca să mai cocheteze cu asemenea idei fanteziste. Cunoșteau prea bine poveștile cu milionari excentrici care credeau că pot cuceri spațiul, sfârșind prin a-și pierde averea. Cu numai un an înainte, Andrew Beal, un afacerist îmbogățit din imobiliare și finanțe, își închisese compania aerospațială după ce turnase milioane de dolari într-o zonă de testare. „Ne gândeam: Bine, bine, tu împreună cu a cui armată?”, povestește Cantrell. „Dar Elon ne-a spus: Nu, vorbesc serios. Uite calculele.” Musk le-a dat laptopul lui Griffin și lui Cantrell, care au fost uimiți. Documentul detalia costurile materialelor necesare pentru construirea, asamblarea și lansarea rachetei. Potrivit calculelor lui Musk, era posibil să nu mai depinzi de companiile existente, construind o rachetă medie care să servească un segment al pieței dedicat transportului spațial al sateliților mici și al experimentelor științifice. Foaia de calcul includea și descrierea caracteristicilor rachetei, într-un grad de detaliu destul de impresionant. „I-am zis: Elon, de unde ai asta?”, își amintește Cantrell.

Musk petrecuse câteva luni bune studiind industria aerospațială și fizica din spatele acesteia. Împrumutase de la Cantrell și de la alții cărți precum Rocket Propulsion Elements, Fundamentals of Astrodynamics și Aerothermodynamics of Gas Turbine and Rocket Propulsion, alături de alte manuale de bază. Se reîntorsese la obiceiurile din copilărie, când devora informația, și ieșise din acest proces meditativ cu ideea că rachetele pot fi și ar trebui să fie mai ieftine decât ce ofereau rușii. Gata cu șoarecii sau cu planta filmată în timp ce crește – sau moare – pe Marte. Musk avea să-i inspire pe oameni să se gândească din nou la explorarea spațială ieftinind drumul până acolo.

Pe măsură ce se răspândea vorba despre planurile lui Musk în rândul comunității spațiale, reacția colectivă a fost una de scepticism. Cei ca Zubrin mai văzuseră asta de atâtea ori înainte. „Exista o lungă listă de milionari păcăliți de poveștile frumoase ale inginerilor. Dacă combinăm creierul meu cu banii tăi, o să construim o navă spațială profitabilă care va deschide frontiera spațiului. Inginerii îi cheltuiau banii un an sau doi, apoi bogătașul se plictisea și închidea operațiunile. Când au auzit de Elon, toată lumea a oftat și a spus: Ar fi putut cheltui zece milioane de dolari să trimită șoriceii în spațiu, în schimb va cheltui sute de milioane și probabil va eșua, ca toți ceilalți dinaintea lui”, povestește Zubrin.

Deși era foarte conștient de riscurile unei companii de rachete, Musk avea cel puțin un motiv să creadă că poate reuși acolo unde alți eșuaseră. Motivul se numea Tom Mueller.”