Ce este un elefant?

Interviu cu profesorul Hannah Mumby, autoarea cărții „Elephants: Birth, Death and Family in the Lives of the Giants”.

„Eu nu exist: există numai miile de oglinzi care mă reflectă.”

„Ce este un elefant? Un personaj preferat din cărțile de copii, o armă de război, un simbol religios, o figurină din cărțile de desenat, un dăunător, o emblemă a eforturilor de conservare a naturii, o sursă de venit, o sursă de pierderi economice, un trofeu de vânătoare, o atracție turistică, o fiară înspăimântătoare, un uriaș blând, o sursă de fildeș sau o sursă de putere. A fost și este, în diferite momente, toate cele de mai sus, iar această diversitate de răspunsuri ilustrează complexitatea și istoria relației noastre cu unul dintre cele mai mari animale terestre. Puține animale inspiră atât de multă pasiune - și dezbatere aprinsă. Mă gândesc uneori că aceste animale enorme poartă atât de multe semnificații, atât de mult simbolism și bagaj semantic - dar măcar au forța de a o face.
Când spun că lucrez cu elefanți, majoritatea oamenilor au o imagine clară și fermă în mintea lor, cu care îmi vine greu să concurez. Dar și viziunea mea asupra elefanților e la fel de personală ca a tuturor celorlalți. Pentru mine, elefanții sunt cel mai mare, mai complex și etern fascinant puzzle pe care l-am întâlnit vreodată.” Hannah Mumby

Am deschis cartea lui Hannah Mumby, profesor la universitatea din Hong Kong, pentru că m-a atras coperta și pentru că îndrăgesc, ca extrem de mulți alți oameni, acești uriași inteligenți și interesanți - pe care însă aveam impresia că-i cunosc foarte bine. Am descoperit o bogăție de informații noi, o filtrare a prejudecăților mele, un jurnal al unui om de știință care și-a dedicat viața studierii și înțelegerii lor, precum și a relației cu noi, oamenii, și o meditație foarte bine scrisă despre lumea naturală.

Este una dintre cele mai bune cărți despre natură din ultimii ani, care nu doar că educă și ne învață lucruri extrem de interesante despre elefanți, într-un stil literar superb, dar ne întoarce oglinda și către noi, fiind o lectură importantă pentru a absorbi urgența cu care trebuie să tratăm criza ecologică pe care am provocat-o - și pe care ne stă în putere să o oprim.

Dar mai întâi trebuie să înțelegem.

Elephants: Birth, Life, and Death in the World of the Giants, Hannah Mumby, 2020

Sau, dacă te-am ajutat până acum să descoperi vreo carte faină; ori te-ai bucurat de lectura interviurilor; ori îți place proiectul, mă poți răsplăti și susține cu o donație unică, direct pe Revolut ori Donorbox, cu 25, 50 ori 100 lei.

Vasile Decu: Ți-am citit cartea de două ori, a doua oară cu notițe și Google, ca să merg pe rabbit holes-urile pe care ni le oferi. M-aș înscrie la un doctorat despre elefanți, la câte întrebări am pregătit.
De exemplu, viața socială neașteptat de complexă, și ignorată, a masculilor, pe care lumea îi vede ca pe niște ‘tancuri’ simple.

Hannah Mumby: Una dintre marile probleme atunci când studiezi diferențe de comportament în funcție de sex este că, probabil inconștient, proiectăm pe animale multe dintre ideile noastre despre oameni. De exemplu, mult timp am avut o descriere a elefanților masculi ca solitari, agresivi, preocupați doar de reproducere și răsturnarea copacilor. Viața socială a masculilor tineri poate că nu a fost chiar invizibilă, dar nici sub lupa cercetătorilor. Iar acum descoperim tot mai multe despre ea. Cred că am căzut de acord, în comunitatea științifică, că masculii sunt sociali. Că nu este vorba numai despre competiție, că au interacțiuni sociale care nu sunt deloc competitive. Dar mai avem multe de învățat despre această fază a lor, când se rup de turma maternă, investighează mediul și își construiesc viața de masculi.

Putem să vorbim despre prietenie?

Răspunsul scurt ar fi nu. Mulți biologi sunt foarte sensibili la astfel de cuvinte, care ar antropomorfiza anumite comportamente ale animalelor. Dar eu cred că, atât timp cât ești conștient de ce faci și de ideile tale, de modul în care îți influențează studiul, nu este neapărat un lucru rău să numești un comportament într-un fel care îți e familiar. Și aș mai spune că, atât anecdotic, cât și în literatura de specialitate, avem multe dovezi despre astfel de relații sociale între masculi. Sunt relații mult mai puțin stabile decât la femele. Dar e logic, căci femelele stau cu rudele lor materne toată viața. Dacă ambele sexe ar opera la fel, ar fi cam greu să generezi variațiile genetice necesare populației. Așa că unii dintre ei trebuie să plece, să adopte o strategie diferită.

Dar, repet, atât anecdotic, cât și tot mai des în studii, descoperim dovezi despre stabilitatea în timp pentru ambele tipuri de relații sociale dintre masculi - cu masculi mai bătrâni decât ei și cu masculi de vârste similare. Vedem mai multă stabilitate la masculii bătrâni. Dar vedem mai multă stabilitate cam în toate aspectele vieții lor, în traseele lor, în ciclurile lor hormonale, de musth, etc. Masculii mai tineri încă învață. Apoi adoptă și ei comportamente mai constante, pe măsură ce îmbătrânesc. Cercetători ca Shifra Goldenberg și Angela Stoeger contribuie foarte mult pe partea aceasta. Precum studiile făcute de Angela Stoeger pe variațiile individuale în vocalizările masculilor. Abia în ultimii 20-30 de ani am acceptat că masculii vocalizează în contexte sociale, în afara reproducerii. O să aflăm și mai multe.

Eram studentă când apăreau tot mai multe articole despre cultura cimpanzeilor. Era știință nouă atunci, să faci studii despre unități culturale distincte, nu doar despre diferențe genetice între populații. Cred că ar trebui să facem la fel și pentru elefanți.

Ai folosit un citat foarte frumos în carte: „Multă lume vorbește cu animalele, dar puțini ascultă. Asta-i problema.” (A.A. Milne). Trăim cu elefanții de milenii, și avem senzația că sunt animale pe care le cunoaștem foarte bine - dar încă au mistere. Ce vrei să mai afli despre ei, ce te supără că nu știi încă?

Foarte multe lucruri! În fiecare dimineață îmi vine în minte câte o idee de studiu. Dar am finanțare pentru mai puțin de 1% dintre ele (râde). De fiecare dată când scriu o cerere de finanțare pentru un proiect de studiu vreau să adaug cât mai multe lucruri. De ce nu facem studii despre învățarea socială la elefanți? Sunt atât de multe care se fac pe cimpanzei, pe păsări, pe tot felul de alte animale. Știm că elefanții sunt sociali, am acceptat asta, dar nu trecem la următorul nivel. Cu munca mea, încerc să conving oamenii că elefanții trebuie acceptați ca animal de studiu în ecologia comportamentală. Să nu-i studiem doar pentru că sunt „cool și carismatici”. E o șansă rară să ai un animal care trăiește atât de mult și are toate aceste relații sociale complexe, de-a lungul vieții sale. De ce nu le studiem ‘limbajul’, elementele de comunicare? De ce nu studiem comunicarea chimică? Aceste animale au mai multe gene asociate mirosului decât câinii! De ce nu studiem procesele lor de învățare? Căci învață foarte mult. Nu doar masculii tineri, dar și puii, de când se nasc și până la 5-10 ani. Știu că este greu. E dificil să găsești un număr suficient de mare și de relevant de animale, să concepi echipamente pe care să nu le distrugă imediat - te chinui să faci un experiment frumos, dar ei decid că e mai ușor să spargă totul ca să ia recompensa direct. Asta îmi doresc, ca oamenii să nu mai considere că studierea elefanților e doar „frumoasă”, ci că aceste animale sunt un obiect relevant de studiu.

Sunt animale foarte curioase. Cât de important e instinctul acesta la elefanți?

Da, e important. Reflexele mele de antropolog îmi spun că, deoarece noi, oamenii, suntem curioși, simțim o legătură specială cu animalele la care vedem această trăsătură.

Curiozitatea elefanților ne oferă și o mare ocazie de a-i studia. Dacă ai avea un animal foarte „encefalizat”, foarte social, dar care ar fi neofobic și nu s-ar apropia de noi, ar fi ceva mai greu să-l studiez, ai fi doar un observator pasiv. Dar când ai un animal foarte „encefalizat”, foarte social, comunicativ, cu personalitate, dar și interesat să interacționeze cu mediul său - inclusiv cu tine! - asta îți oferă ocazia să faci mult mai multe studii. De fiecare dată când mă vait că e greu să lucrezi cu elefanții, de la finanțare la logistică și amploarea experimentelor, încerc să-mi aduc aminte asta, să văd acest potențial uriaș al elefantului ca animal de studiu. De asta nu renunț.

Plecând de la citatul lui Nabokov pe care l-ai folosit, cât de ciudată este lumea lor? Cât de mult ne-o putem imagina? După cum ai spus, au vreo 2000 de gene dedicate mirosului.

Am folosit acel citat pentru că eu încerc să nu-i antropomorfizez nu pentru că aș crede că oamenii sunt speciali, ci pentru că suntem atât de limitați! Deci nu le fac dreptate (râde).

Cred că lumea elefanților ar fi foarte stranie pentru noi. Nu ne dăm seama cât de vizuali suntem, ca specie. Lumea noastră este una a imaginii, a culorii. Ne privim fețele, comunicăm cu ele, ni le pictăm, ne desenăm și pielea. Dar lucrurile astea nu ar fi cele mai importante pentru un elefant. Toate culorile și experiența noastră vizuală ar fi traduse de un elefant în mirosuri. Știm că sunetele și, mai nou, infrasunetele, sunt importante pentru ei ca mijloace de comunicare, inclusiv pe distanțe mari. Dar cred că următoarea zonă importantă de cercetare trebuie să fie comunicarea chimică. Să le înțelegem simțul olfactiv incredibil de puternic și tot ce învață prin el.

În lumea elefanților, tot ce vedem noi cu ochii - oare persoana aceasta este încordată, supărată, stresată - ei ‘văd’ prin miros. „Hmm, în ce stare e celălalt elefant? În ce stadiu al musth-ului e? E stresat?”

Dacă am fi transportați în corpul unui elefant, ne-am lovi și de o cacofonie de sunete foarte diferite, pe care noi, oamenii, nu le percepem. Iar în interiorul turmei avem relații fizice, de atingere, foarte tactile.

Ca să desenezi simbolul ori caricatura unui om, tot ce trebuie să faci e o pereche de ochi. Noi vedem ochi peste tot, nu-i așa? Eu îi descopăr în ceasuri, la mașini, etc. În lumea elefanților, desenul cel mai de bază ar fi o trompă. Este organul lor senzorial, dar și o unealtă multifuncțională. Lumea lor e definită de trompă.

Preferatul meu a fost Bulumko, masculul orb. Care sunt preferații tăi? N-ai cum să nu ai…

N-ar trebui… Dar, da. Când trebuie să faci un studiu și ai un elefant care cooperează și îți oferă foarte multe date, n-are cum să nu-ți devină simpatic. De exemplu, Pepsi, pe care l-ai cunoscut în capitolele despre elefanții din Thailanda, înțelegea foarte ușor experimentele. Era ușor și distractiv să lucrezi cu el. Pepsi venea, se uita în oglindă, vedea semnul, îl atingea, bang, gata experimentul!

Cu Bulumko* am avut o relație specială pentru că ne ‘vorbea’, vocaliza special pentru noi. (*nu este numele lui real, pe care nu ți-l pot spune, ca să-l protejez, pentru a nu fi identificat ușor.) Îți petreci toată ziua privind elefanții iar ei știu că ești acolo, ‘înțeleg’ ce faci, te acceptă. Nu sunt agitați de prezența ta, pentru că altfel ar fi reacționat, ți-ar fi arătat. Știau că suntem acolo, aproape de ei, dar erau ok cu asta.

Bulumko era diferit. Seara, când se pregătea să plece, ne ‘striga’ haideți și începea să meargă. Dacă stăteai pe loc, se oprea, se întorcea către tine și vocaliza iar, de ce nu veniți? Veniți cu mine, urmăriți-mă pe mine. Se întorcea și mirosea aerul să simtă dacă vii. Era special. Pentru că Bulumko era orb, cred că noi aveam o atitudine protectivă față de el. Dar n-avea nevoie! Pentru că se descurca foarte bine. Nouă ne era într-un fel milă de el, ca și cum ar fi fost un elefant ‘defect’, dar el se descurca grozav singur. Ba chiar putea exercita dominanță asupra altor masculi la adăpat. Nu era cel mai mare mascul din zonă, dar avea colți foarte frumoși. Mânca bine, se descurca fără probleme. Așa că grijile noastre erau nefondate.

Era și ușor de găsit, față de alți elefanți, pentru că prefera să meargă pe drumurile deschise. Prin tufișuri ar fi fost lovit în față de toate crengile. Mă ajuta să par un cercetător bun, pentru că nu mă descurcam deloc să găsesc elefanții, la începuturi. Dar pe el îl găseam mereu ușor (râde).

Mă așteptam la două tipuri de carte. Fie un recital de informații interesante despre elefanți, fie o dramă care să mă sfâșie, povestind măcelul și dispariția lor. Le-am găsit pe ambele în volumul tău, dar și mai mult de atât. Cartea ta e poetică, foarte bine scrisă, meditativă, personală. Ai pus mult din tine în aceste pagini, se vede forța unor amintiri vii.

Mulțumesc pentru complimente. Ca britanică, nu pot răspunde (râde). Suntem foarte critici cu noi înșine, așa că eu văd acum doar deficiențele din carte. Uneori, mă simt un cercetător prost din cauza stilului literar, a descrierilor poetice. Căci nu așa fusesem învățați să scriem, ca oameni de știință.
Am scris cartea timp de șase luni, când eram research fellow la Cambridge. Mă trezeam cu o oră și jumătate mai devreme și scriam 1500 de cuvinte înainte de micul dejun. Și nu a trebuit să documentez prea multe lucruri, căci cartea a venit din amintirile mele, cum ai spus și tu. Toate evenimentele acelea lasă o amprentă puternică în tine, pentru că au o încărcătură emoțională mare. Vezi nașteri, morți, toate aspectele vieții lor. Vezi ‘prieteniile’ (face semnul de ghilimele în aer), le vezi problemele, riscurile cu care se confruntă.
Părinții mei nu au mers la universitate. Nu sunt oameni de știință. Sunt oameni buni, obișnuiți, mai buni ca mine. Am scris cartea pentru ei, o carte pe care s-o citească cu plăcere.

Cât de gravă este situația elefanților?

Gravă!

Anul acesta, a cineva mi-a propus să scriu un articol despre cum criza provocată de pandemie a fost bună pentru elefanți. Am zis nu, pentru că a fost groaznică, de fapt. Printre altele, pandemia a însemnat lipsa turismului. Ai văzut schimbările din Africa de Sud? Legea permite acum vânătoarea elefanților pentru hrană. Înțeleg de ce se întâmplă, faptul că economia se prăbușește.

Oricum, noi eram pe o traiectorie nefericită, mergem către extincție aproape somnambuli. Braconajul în Africa nu a dispărut, s-a mutat prin tot felul de zone, dar nu mai vorbim despre el atât de mult. Se întâmplă și în Asia. Parcă aici e și mai trist, căci e o mare presiune pusă pe mediu și pe elefanți. Și oamenii sunt omorâți de elefanți. E vorba despre cei mai vulnerabili oameni din societate, așa că nu ai cum să-i demonizezi. Încearcă să trăiască. Eu nu cred că ne ajută, în eforturile de conservare, să ignorăm sau să acuzăm oamenii pentru care elefanții sunt o problemă.

Situația din Asia este neagră, foarte neagră. Chiar și pentru elefanții captivi. Din cauza pandemiei, au concediat îngrijitorii, celebrii mahouts, și au dat drumul elefanților, dar le este greu să găsească hrană. Știu că 2020 a fost greu pentru toată lumea și, în general, un an sumbru, dar de mult n-am mai văzut situația elefanților atât de rea. Nu cred că exagerez. Da, am avut câteva mișcări pozitive, pe comerțul cu fildeș, precum interzicerea lui în China - dar au rămas multe găuri și ambiguități legislative. De exemplu, comerțul cu colți de mamut a rămas legal. Dar ajungi la partea dificilă de a deosebi un fildeș de mamut de unul de elefant.

Într-un pasaj foarte puternic, scrii despre braconarea unui elefant, unul dintre zecile de mii de cazuri: „Oamenii au omorât acel elefant, tot ei l-au jelit, i-au vândut părțile pentru bani, au protestat față de acest comerț, au mituit și au fost mituiți, au arestat și au fost arestați, au militat și luptat împotriva uciderii elefanților, au omorât oameni care omoară elefanți, au omorât oameni care protejau elefanți. Oamenii au cumpărat fildeșul, impresionând ori dezgustând alți oameni cu achiziția lor.”
Totul e la noi. Și vina, și soluția. Cât de optimistă ești, pentru specia noastră, ca cercetător și conservaționist?

Da, optimismul e o necesitate profesională. Dacă vrei soluții, trebuie să rămâi optimist că se poate. Toate cărțile despre conservare sună apocaliptic. Înțeleg de ce oamenii fac asta. Dar, dacă vrem să schimbăm asta, trebuie să înțelegem că suntem singurii care putem. Nu zic că trebuie să fim în denial față de ce se întâmplă. Ne trebuie analize clare și să ajungem la cât mai mulți oameni. Sunt optimistă, pentru că văd foarte mulți oameni care fac eforturi. Când oamenii mă întreabă care-i soluția, le spun că avem deja zeci de soluții! Dar au nevoie de finanțare și de urgență. Colegii din științele climei ar spune că nici ei nu sunt auziți cum trebuie. Dar și pierderea biodiversității are implicații largi. Nu e vorba doar că „elefanții sunt grozavi, o să fie trist dacă dispar”. Nu, ecosistemul nu va mai funcționa fără ei! Vor fi efecte în cascadă pe care poate nici nu le înțelegem acum, de la eroziune la răspândirea semințelor, etc.

Toate aceste probleme sunt creația noastră iar faptul că ne confruntăm cu mai multe deodată e tot vina noastră și trebuie să ne ocupăm de toate. Nu prea mai putem amâna intervențiile pentru a salva aceste specii, nu-i așa?

Am întârziat deja cu 50 de ani…

Avem iluzia abundenței cu aceste animale mari, cu megafauna noastră carismatică. Le-am arătat studenților mei un studiu de anul trecut care arată cât de greșită e această percepție. Oamenii nu-și dau seama cât de periclitate sunt animale precum girafele, zebrele, leii, elefanții - pentru că le văd peste tot! De la documentare la jucării. Am înlocuit aceste animale cu imaginile noastre despre ele. Era dar exemplul unei jucării populare pentru copii, care arăta ca o girafă. Dar jucăriile acelea erau mai numeroase în magazine decât girafele din sălbăticie.

Ed Yong a avut un articol foarte bun despre girafe, în The Atlantic, vorbind și el despre asta.

Mai stau de vorbă cu colegi care studiază organisme mai puțin carismatice și-mi spun că „tu nu ai probleme, studiezi elefanți, toată lumea îi iubește”. Și le răspund: Exact! Toată lumea crede că sunt ok, „am văzut o grămadă de elefanți în documentarele lui David Attenborough”.

Cum te-au influențat elefanții? Te-au modelat cumva, de la personalitate la obiceiuri?

Nu cred că aș fi aceeași persoană dacă nu aș fi cunoscut elefanții. Sunt o persoană anxioasă, agitată. Dar, când urmărești elefanții, încetinești și tu. Totul la ei este încet, pulsul, respirația, mersul. Dacă nu sunt speriați și agitați, se mișcă foarte încet. Timpul pare că încetinește. De asta nu pot să-ți spun, dacă mă întrebi de cât timp mă uit la ei, dacă au trecut 4 minute sau 4 ore. Pentru că ești pe fusul orar elefantin, care-i diferit de al nostru. Nu sunt o persoană care poate medita, nu-mi vine natural. Mă uit la elefanți, în schimb. Pentru că te fac „să fii acolo”, în momentul acela. Nu te mai uiți la zece ecrane, ci îți dedici atenția doar lor. Acum, de fiecare dată când sunt stresată, îmi spun „acum sunt pe ora de elefanți”, ca să procesez lucrurile mai încet. Mă face să fiu mai empatetică, mai răbdătoare și mai calmă.

Despre social media, activism și soluții

Lumea noastră de azi are multe probleme și părți negative, de la polemici la social media, dar nu trebuie să uităm cât de puternică și pozitivă este opinia publică și exprimarea ei. Poate crezi că blogul tău sau posturile de pe FB, Twitter, Instagram nu contează. Dar contează dacă fac legătura între oameni și construiesc o masă critică. Sunt tot feluri de regimuri politice în lume, dar pentru toate contează opinia publică, chiar și în sistemele nedemocratice. Chiar dacă suntem mici, ca indivizi, și ne simțim limitați, avem voce. Sunt multe părți negative în social media. Dar și un potențial uriaș pentru conservare. De exemplu, poate fi o soluție pentru conceptul de microfinanțare, de susținere a proiectelor mai mici. Cei 5 dolari de la fiecare se adună. Noi ne cam limităm la donatori mari, cei care ne pot da toată finanțarea dintr-o dată. Dar sunt atât de mulți oameni care pot ajuta. Ne trebuie voce, reprezentare și organizare. Trebuie să ne împingem mesajele către lume, cât mai mult. Oamenii au mai multă putere decât cred. Renunțarea îți ia puterea. O pierzi singur când renunți.

Și eu prefer coperta ediției din UK. Editorii ediției americane au vrut altă imagine, căci aceasta li s-a părut prea tristă. Poate că noi, europenii, suntem mai triști din fire. O istorie mai lungă te apasă mai tare (râdem). Americanii au vrut un elefant „fericit”. O copertă mai veselă. Cer mare, albastru! Iarbă verde! Elefant mare! (râde)

Dar… elefantul de pe ediția SUA e dintr-un sanctuar din Botswana, al unui prieten, care salva elefanți răniți sau care au avut o viață dificilă în captivitate. Nu mai puteau fi eliberați total în sălbăticie, dar erau îngrijiți și trăiau pe terenuri largi. Iar acest prieten a fost omorât de un elefant (sălbatic, nu din sanctuar), acum câteva săptămâni. Am vorbit cu editorul american și i-am spus uite, coperta ta e și mai tristă acum.

A fost un om incredibil. Sunt foarte norocoasă că l-am cunoscut. Și a făcut mult bine cu viața lui. El ar fi fost și mai potrivit ca mine să-ți recomande cărți, căci asta făcea și cu mine (râde). Editorul meu american crede că-s morbidă, dar mă bucur că unul dintre elefanții lui e pe coperta cărții mele. E o amintire frumoasă.

Recomandări de lectură

Despre elefanți, orice carte de Joyce Poole sau Caitlin O'Connell. Nu ai cum să dai greș cu ele, sunt the matriarchs. Pe viitor, când poate o să fiu una dintre ‘senioarele’ acestui domeniu, o să vreau să scriu și eu astfel de cărți prin prisma unor studii de lungă durată într-un singur loc. Cărțile lor sunt lecturi foarte frumoase, scrise de cercetătoare înțelepte. Un lucru interesant e că majoritatea celor care studiază elefanții sunt femei, în contrast cu restul științei. Avem și noi ‘turma’ noastră, matriarhatul nostru, și liderele noastre.

Iar cea mai bună carte de nonficțiune mi se pare The Peregrine, a lui J. A. Baker! Foarte poetică, de o frumusețe incredibilă. Proza lui zboară la fel de elegant ca un șoim. Acum câțiva ani, am scris un articol pentru o revistă, despre Bulumko, și am câștigat drept premiu această carte. Rar am primit un premiu mai bun. Am aflat apoi că autorul se lupta cu dureri foarte mari când a scris-o. Suferea de o formă chinuitoare de artrită inflamatorie - deși n-a menționat-o în carte. Simt că a putut să descrie atât de bine zborul șoimilor pentru că era prins în propriul corp, cu multă durere, proiectând pe aceste păsări dorințele sale de libertate și mișcare fluidă. Poate de asta a scris-o atât de bine. Empatizez, căci și eu mă lupt cu o afecțiune care-mi provoacă multă durere. Poate e o strategie a minții noastre, când ești nevoit să trăiești așa, de a-ți proiecta atenția pe ceva din exterior, pentru a-ți calma propriul corp.

Aaa, și orice carte de Frans de Waal!